SCHEUNĂTÚRĂ, scheunături, s. f. Sunet ascuțit și repetat de durere sau de bucurie scos de un animal, mai ales de un câine; chelălăitură, schiaun; scheunare. [Pr.: sche-u-] – Scheuna + suf. -ătură.

scheunătură sf [At: CONTEMPORANUL, VII₂, 3 / P: sche-u~ / V: (reg) schiaun~, șche~ / Pl: ~ri / E: scheuna + -ătură] 1-3 Schelălăială (1-3).

SCHEUNĂTÚRĂ, scheunături, s. f. Sunete ascuțite și repetate de durere sau de bucurie scoase de un animal, mai ales de un câine; chelălăitură, schiaun; scheunare. [Pr.: sche-u-] – Scheuna + suf. -ătură.

SCHEUNĂTÚRĂ, scheunături, s. f. Chelălăitură. Pe deal se aud niște scheunături jalnice și lungi, parcă a pustiu. CONTEMPORANUL, VII_II 3. – Variantă: șcheunătúră (CAMILAR, N. II 425) s. f.

scheunătúră f., pl ĭ. Glasu cîneluĭ care scheaună. – Și schion- și cheun-.

schiaunătură sf vz scheunătură

ȘCHEUNĂTÚRĂ s. f. v. scheunătură.

scheunătúră (rar) (sche-u-) s. f., g.-d. art. scheunătúrii; pl. scheunătúri

scheunătúră s. f. (sil. sche-u-), g.-d. art. scheunătúrii; pl. scheunătúri

SCHEUNĂTÚRĂ s. v. schelălăit.

SCHEUNĂTURĂ s. chelălăială, chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, scheunat, (rar) scheaun. (~ de cîine.)