rostogolire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: rostogoli] 1 Înaintare, cădere, prăbușire (însoțită) de zgomot a ceva, printr-o mișcare de rotire în jurul lui însuși Si: (rar) rostogolit¹ (1). 2 Mișcare continuă a valurilor unei ape.

ROSTOGOLÍRE, rostogoliri, s. f. Acțiunea de a (se) rostogoli și rezultatul ei. 1. Cădere, înaintare, învîrtire, prăbușire (însoțită de zgomot) a unui obiect, printr-o mișcare de rotire în jurul lui însuși. Peste liniștea aceasta năvăli un zgomot strein, dușmănos. Întîi învălmășit, nelămurit, ca o rostogolire de bolovăniș. V. ROM. iulie 1953, 130. Tunetul părea dintr-o dată o rostogolire a munților în juru-ne. SADOVEANU, O. VIII 243. Sub bolta cerului cîntecul lui părea rostogolirea unui ban de argint pe fundul unei căldări de aramă. DAN, U. 52. ◊ Fig. Rostogolire de întîmplări ciudate, ca în visuri. BASSARABESCU, S. N. 67. 2. Mișcarea continuă făcută de valurile unei ape sau de norii care alunecă pe cer. Apele [erau] de un verde cenușiu, cu rostogoliri încete și mari. DUMITRIU, P. F. 5. Oltul trece, păstrîndu-și aceeași îngîndurată rostogolire a undelor. BOGZA, C. O. 200. ♦ Ceea ce se rostogolește; grămezi care cad, se prăbușesc, se rostogolesc. Rostogoliri de nouri veneau din urmă. SADOVEANU, M. 182.

rostogolíre s. f., g.-d. art. rostogolírii; pl. rostogolíri

rostogolíre s. f., g.-d. art. rostogolírii; pl. rostogolíri

ROSTOGOLÍRE s. 1. v. tăvălire. 2. v. prăbușire.

ROSTOGOLIRE s. 1. tăvălire. (~ lor în iarbă.) 2. prăbușire, prăvălire, (rar) rostogolit. (~ cuiva în prăpastie.)

ROSTOGOLÍRE s. f. (FIZ.) Mișcare a unui corp aflat în contact cu un alt corp, efectuată în așa fel încât viteza relativă dintre punctele de contact ale celor două corpuri să fie mereu nulă. Pot efectua o r. numai corpurile a căror suprafață este convexă (ex. sfera) sau riglată (ex. cilindrul, conul). În cazul r., frecarea este mult mai mică decât în cazul alunecării, fapt care a stat la baza unor importante invenții tehnice (ex. roata, rulmentul etc.).