reflexiv, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. I, 382 / V: (îvr) ~esiv / S și: ~ecsiv / Pl: ~i, ~e / E: fr réflexiv, ger reflexiv] 1 (Grm; îs) Pronume ~ Pronume care ține locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea exprimată de verb și care e identic cu subiectul verbului. 2-3 sn, a (Grm; șîs verb ~) (Verb) a cărui acțiune se răsfrânge asupra autorului ei, însoțit de pronume reflexiv (1). 4-5 sn, a (Grm; șîs diateză ~ă) (Diateză) care arată că autorul acțiunii exprimate de verb este și obiectul acestei acțiuni. 6 a (Grm) Care este la diateza reflexivă (5). 7 a (D. oameni) Predispus la reflecție (1) Si: meditativ. 8 a (D. manifestări ale oamenilor) Care presupune reflexivitate.

REFLEXÍV, -Ă, reflexivi, -e, adj. 1. (Despre persoane) Predispus la reflexie, la meditare; meditativ. Alecsandri a fost un clasic, o natură reflexivă, observatoare și echilibrată. SADOVEANU, E. 60. Oamenii se împart, după caracter, în două categorii: reflexivi și impulsivi. GHEREA, ST. CR. III 88. 2. (Gram.; în expr.) Diateză reflexivă = diateză care arată că acțiunea unui verb este făcută de subiectul gramatical care îi suferă și efectele. Verb reflexiv = verb la diateza reflexivă. Verbele tranzitive pot fi active, pasive și reflexive, cele intranzitive, numai active. IORDAN, L. R. 421. Verb reflexiv eventiv v. eventiv. Pronume reflexiv = pronume care arată în principiu că acțiunea exprimată de verb se răsfrînge asupra subiectului. Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a 3-a. GRAM. ROM. I 201. ♦ (Substantivat, n.) Funcțiunea verbului reflexiv; diateză reflexivă. Reflexivul se deosebește formal de activ numai prin faptul că, la forma activă a verbului, se adaugă pronumele reflexiv. GRAM. ROM. I 244.

REFLEXÍV, -Ă adj. 1. Gânditor; meditativ. 2. Care se răsfrânge. ♦ Diateză reflexivă (și s.n.) = diateză care arată că acțiunea unui verb se răsfrânge asupra subiectului gramatical care o execută; verb reflexiv = verb la diateza reflexivă; pronume reflexiv = pronume reprezentând persoana asupra căreia se răsfrânge acțiunea verbului reflexiv; (mat.) relație reflexivă = relație pe care un element o poate avea cu el însuși. [Cf. lat. reflexivus, germ. reflexiv].

REFLEXÍV, -Ă adj. 1. (despre oameni) predispus la reflecție (1); meditativ, gânditor. 2. care se răsfrânge. ♦ diateză ~ă = diateză care arată că acțiunea unui verb se răsfrânge asupra subiectului gramatical care o execută; verb ~ = verb la diateza reflexivă; pronume ~ = pronume reprezentând persoana asupra căreia se răsfrânge acțiunea verbului reflexiv. 3. (mat.) relație ~ă = relație pe care un element o poate avea cu el însuși. (< fr. reflexif, lat. reflexivus, germ. reflexiv)

REFLEXÍV ~ă (~i, ~e) 1) rar (despre persoane) Care are predispoziția de a reflecta (mult); înclinat spre reflecție. 2) Care se răsfrânge. ◊ Diateză ~ă diateză în care subiectul este în același timp autorul și obiectul acțiunii. Pronume ~ pronume care ține locul subiectului și al obiectului gramatical asupra căruia se exercită acțiunea verbului. Verb ~ verb însoțit de un pronume reflexiv. Relație ~ă relație a unui element cu el însuși. /<fr. réflexif, germ. reflexiv

reflexiv a. 1. făcut sau zis cu reflexiune; 2. meditativ: spirit reflexiv; 3. Gram. se zice de un verb care exprimă o acțiune a subiectului asupra lui însuș.

*reflexív, -ă adj. (d. lat. reflexum cu suf. -iv; fr. réflexif). Dispus spre reflexiune, gînditor, meditativ: spirit reflexiv. Gram. Verb reflexiv, verb care arată o acțiune care se întoarce asupra subĭectuluĭ propozițiuniĭ, ca: (eŭ) mă culc.

+reflexiv² (desp. re-fle-) s. n., pl. reflexive

reflexív (re-fle-) adj. m., pl. reflexívi; f. reflexívă, pl. reflexíve

reflexív adj. m. (sil. -fle-), pl. reflexívi; f. sg. reflexívă, pl. reflexíve

REFLEXÍV adj. cugetător, gânditor, meditativ, (înv.) meditator, (glumeț și ir.) pansiv. (Un tip ~.)

REFLEXIV adj. cugetător, gînditor, meditativ, (înv.) meditator, (glumeț și ir.) pansiv. (Un tip ~.)

REFLEXÍV, -Ă adj. (cf. lat. reflexivus, germ. reflexiv, cf. fr. réflexif): în sintagmele diateză reflexivă, pronume reflexiv și verb reflexiv (v.).

REFLEXÍV s. n. (< adj. reflexiv, -ă < lat. reflexivus, germ. reflexiv, cf. fr. réflexif): structură morfologică alcătuită dintr-un verb însoțit de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, care-și păstrează sau nu sensul lexical originar și funcția sintactică. ◊ ~ obiectív: r. care identifică subiectul cu obiectul și în structura căruia pronumele are funcție sintactică de complement indirect sau de complement direct, ca în exemplele își spune (sieși, lui, ei) – se spală (pe sine, pe el, pe ea). ◊ ~ recipróc: r. care presupune reciprocitatea în acțiune între subiect și obiect și în structura căruia pronumele are funcția sintactică de complement indirect, ca în exemplele își vorbesc (unul altuia) – se înțeleg (unul cu altul sau unul pe altul). ◊ ~ participatív: r. care presupune participarea interesată a subiectului la acțiune și în structura căruia pronumele are funcție sintactică de complement indirect, ca în exemplul „își cumpără un palton” (pentru sine, pentru el, pentru ea, în interesul său, al lui, al ei). ◊ ~ posesív: r. care exprimă ideea de subiect posesor al obiectului și în structura căruia pronumele îndeplinește funcția de atribut pronominal în dativ, ca în exemplul „își ajută mama” (mama sa, mama lui, mama ei). ◊ ~ pasív: r. care exprimă ideea de pasiv, arătând că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplul „Turnurile se zăresc (= sunt zărite) de departe”. ◊ ~ dinámic: r. care exprimă ideea de participare intensă a subiectului la acțiune și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplele își amintește, se gândește, se urcă. ◊ ~ eventív: r. care exprimă ideea de transformare calitativă în starea subiectului și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplele se înroșește, se îngrașă, se întristează. ◊ ~ impersonál: r. cu sens impersonal, care exprimă o acțiune neatribuită unui subiect gramatical, autor al acțiunii, și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplele se cuvine, se întâmplă, se cade, se spune etc.