păcăleală sf [At: CARAGIALE, O. VI, 521 / Pl: ~eli / E: păcăli + -eală] 1-3 Păcălire (1-3). 4 Glumă cu care este păcălit cineva Si: farsă, păcală (1), păcălire (5), păcălit¹ (5), păcălitură (2), renghi, șotie.

PĂCĂLEÁLĂ, păcăleli, s. f. Glumă cu care înșelăm, necăjim pe cineva; farsă. A trage o păcăleală cuiva. ▭ Te pomenești că... a auzit vreo minciună, vreo păcăleală. GALACTION, O. I 292. E păcăleală de întîi aprilie. CARAGIALE, S. U. 48.

PĂCĂLEÁLĂ ~éli f. 1) v. A PĂCĂLI. 2) Vorbă sau faptă prin care cineva păcălește sau este păcălit. /a păcăli + suf. ~eală

păcăleálă (vest) și pîcîleálă (est) f., pl. elĭ. Acțiunea de a păcăli. Modu saŭ rezultatu acesteĭ acțiunĭ, înșelăcĭune: a trage o păcăleală cuĭva.

păcălitúră (vest) și pîcîlitúră (est) f., pl. ĭ. Păcăleală, modu saŭ rezultatu acțiuniĭ de a păcăli: știŭ că ĭ-aĭ tras o păcălitură bună! – Maĭ des păcăleală.

păcăleálă s. f., g.-d. art. păcălélii; pl. păcăléli

păcăleálă s. f., g.-d. art. păcălélii; pl. păcăléli

PĂCĂLEÁLĂ s. 1. v. farsă. 2. v. înșelare. 3. v. înșelătorie.

PĂCĂLEALĂ s. 1. farsă, festă, ghidușie, glumă, păcălitură, poznă, ștrengărie, (pop. și fam.) renghi, șotie, (reg.) năsărîmbă, păcală, (Ban. și Transilv.) mișculanță, (prin Ban. și Transilv.) șalmă, (prin Transilv.) șăncălănie, (prin Transilv. și Munt.) șăncălie, (înv.) bosma. (Lasă-te de ~i!) 2. ademenire, amăgire, înșelare, înșelăciune, înșelătorie, momire, păcălire, păcălit, prostire, prostit, trișare, (livr.) iluzionare, (reg.) păcală, (Transilv. și Ban.) celșag, celuială, celuire, (Munt.) mîgliseală, mîglisire, (înv.) măglisitură, prilăstire, (fam. fig.) pingelire, pingeluială, pingeluire. (~ cuiva prin vorbe mincinoase.) 3. înșelăciune, înșelătorie, (fam.) cacealma. (A suferit o ~.).

PĂCĂLEALĂ ciumecărie, ciușderie, clapă, cocaială, ducere, fentă, pârleală, plasă, țeapă, vrajă.