proțap [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~țiap / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: slv процѣпъ cf bg процеп (dal процап)] 1 sn Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului, al saniei etc. și de care se prinde jugul Si: (reg) tânjală, turșug. 2 sn (Reg; pex) Oiște¹. 3 sn Prăjină lungă. 4 sn (Pop; îe) A umbla (sau a veni, a purta, a se înfățișa etc.) cu jalba (sau, rar, cu hârtia) în ~ A umbla sau a veni, a se înfățișa etc. cu o jalbă în vârful unei prăjine pentru a se face remarcat din mulțime și a putea înmâna plângerea domnitorului, unui demnitar etc. 5 sn (Pex; fam; îae) A cere ceva cu insistență. 6 sn (Pex; fam; îae) A protesta (1). 7 av (Fig) Drept (102). 8 av (Fam; îe) A sta ~ A sta drept, nemișcat. 9 sn (Ban; Olt) Lemn despicat în două până la mijloc, cu care se melițează tulpinile de cânepă. 10 sn Fiecare din cele două bețe despicate la un capăt și înfipte în pământ cu celălalt capăt, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. 11 sn (Mun; Olt) Prăjină despicată la un capăt cu care se culeg fructele Si: (reg) popârțac. 12 sn Unealtă pentru prins racii, în forma unei prăjini despicate la un capăt. 13 sn (Reg) Bucățică de lemn folosită pentru a ține depărtate fălcile sau buzele unei ființe ori marginile unei deschizături. 14 sn (Olt; înv) Bețișor despicat cu care unii învățători răsuceau părul netuns al unor școlari, drept pedeapsă. 15 sn Pârghie la moara de vânt sau la fântână. 16 sn (Reg) Laț pentru prins păsări. 17 sn (Olt; Mun; șîs ~ul nunții) Petrecere care se face luni, după nuntă. 18 sn (Olt; Mun; șîs ~ul soacrei) Masă festivă care se face luni, după nuntă, când soacra primește daruri.

PROȚÁP, proțapuri și (rar) proțape, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn bifurcată la un capăt, fixată la dricul carului și de care se prinde jugul; (regional) rudă. Fiecare romîn ce avea puțină avere și n-ar fi voit să cadă în mîna inimicilor își făcea cîte un car cu două proțapuri sau rude, pe care încărca, la timp de nevoie, toată averea sa. MARIAN, O. II 286. Se pune pe proțap și se așterne pe gînduri. CREANGĂ, P. 41. 2. Prăjină cu vîrful despicat, în care se înfigea odinioară o reclamație, prezentată domnitorului pe deasupra capetelor mulțimii. Mă duc la Iași cu hrisoave... Voi merge iar cu proțapul, o să vorbesc cu domnia, Doară va da sfîntulețul să-mi întoarcă răzășia. HASDEU, R. V. 116. ◊ Expr. Cu jalba în proțap v. jalbă. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele. ♦ Prăjină lungă, despicată la un capăt, cu care se prind racii. ♦ Stîlp despicat la un capăt, servind ca pîrghie la moară sau la fîntînă. În locul cumpenii, fîntîna avea un proțap, înfipt pieziș în pămînt și sprijinit de marginea de piatră a ghizdurilor. MIHALE, O. 511. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pămînt, între care se fixează peștele întreg pentru a fi fript în fața focului. Dă un abur de sare plăticilor și le așază în proțap. SADOVEANU, N. F. 70. Se frigeau crapi mari la proțap. CAMIL PETRESCU, O. II 173. 4. Căluș. Ciobănașul le ia armăsarii... le pune cîte un proțap în gură, ca să stea cu dinții rînjiți și îi bagă în nomol. ISPIRESCU, L. 249

PROȚÁP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; (reg.) rudă. ◊ Expr. A umbla cu (sau a avea) două proțapuri la car = a fi pregătit pentru orice eventualitate. 2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație și care se prezenta domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. ♦ Pârghie la moara de vânt sau la fântână. 4. Căluș. [Pl. și: (rar) proțape] – Bg., sb. procep.

PROȚÁP ~uri n. 1) Lemn lung și gros de care se fixează jugul la carul cu boi. 2) Prăjină, de obicei, despicată la unul din capete, având diferite întrebuințări. ~ pentru oale. ◊ A umbla (sau a veni) cu o jalba în ~ a veni cu o plângere; a se plânge; a se jelui. 3) Instalație primitivă, formată din două bețe despicate la un capăt și înfipte în pământ, între care se pun la fript alimente (carne, pește etc.). /<sl. proțepu, bulg. procep

proțap n. 1. un fel de furcă; 2. prăjină lungă: cu jalba în proțap; 3. lemn de care se trage carul sau sania; 4. scăluș. [Slovean PROȚIEP (v. țeapă)].

proțáp n., pl. urĭ și e (vsl. procĭepŭ, id. [procĭepiti, a despica]; sîrb. procep, bg. procep, și procapa. V. țeapă). Prăjină despicată la un capăt ca să poțĭ fixa ceva acolo. Cu rogojina’n cap și cu jalba’n proțap. V. jalbă. Oiște de înjugat boiĭ, pĭesa de lemn care e înțepenită în car cu capătu eĭ despicat și poartă jugu în cel-lalt capăt (V. tînjală și rudă 2). Butuc orĭ prăjină cu care fixezĭ un lucru care se mișcă (de ex., o moară de vînt), căluș (de pus în gură ca să nu maĭ poțĭ mișca fălcile și să vorbeștĭ) ș. a. Bucățică de lemn despicat care se prindea în păru unuĭ școlar netuns p. a-l sili să se tundă. Frigare despicată: crap la proțap. V. țăcălie.

proțiap sn vz proțap

proțáp s. n., pl. proțápuri

proțáp s. n., pl. proțápuri

PROȚÁP s. 1. v. oiște. 2. v. pârghie. 3. pârghie. (~ la fântână.)

PROȚÁP s. v. căluș.

PROȚAP s. (TEHN.) 1. oiște, (reg.) rudă, tînjală. (~ la car, la sanie.) 2. cîrmă, drug, oiște, pîrghie. (~ la moara de vînt.) 3. pîrghie. (~ la fîntînă.)

proțap s. v. CĂLUȘ.

proțáp (-pi), s. m. – 1. Crăcană, băț, par cu două sau mai multe brațe. – 2. Crăcană care servește ca sprijin pentru crengile încărcate. – 3. Țăpușă, frigare. – 4. Prăjină lungă. – 5. Oiște, tînjală. – 6. Proptea, reazem, stîlp. – 7. Băț, par, țeapă. Bg. procĕp, sb. procjep, slov. procĕp (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Conev 69). – Der. proțăpel, s. f. (japiță la car); proțăpi, vb. (a fixa, a înțepeni; a sprijini, a întări; a sili, a obliga).

a umbla cu jalba în proțap expr. a protesta, a reclama; a cere cu insistență ceva.