MERCÚR s. n. Element chimic, metal de culoare albă-argintie, cu luciu puternic, lichid la temperatura obișnuită, foarte dens și mobil, folosit în tehnică și în medicină; hidrargir, argint-viu. – Din fr. mercure, germ. Merkur.

mercur sn [At: AMFILOHIE, G. F. 138^v/4 / V: (înv) ~ie sf ~io, ~iu, ~ium / E: fr mercure, ger Merkur, lat mercurium, it mercurio] 1 Metal cu luciu argintiu, lichid la temperatura obișnuită, și foarte mobil Si: (pop) argint-viu, (înv) hidrargir. 2 (Înv; îs) ~iu dulce Calomel.

MERCÚR s. n. Element chimic, metal de culoare albă-argintie, cu luciu puternic, lichid la temperatura obișnuită, foarte dens și mobil, întrebuințat în tehnică și în medicină; hidrargir, argint-viu. – Din fr. mercure, germ. Merkur.

MERCÚR s. n. Metal de culoare argintie, lichid la temperatura obișnuită, foarte dens și mobil, întrebuințat în tehnică la construirea unor aparate (termometre, barometre etc.) și în medicină sub formă de săruri etc.; (popular) argint-viu. Coloana de mercur a termometrului mi s-a părut cît turnul Eiffel. IBRĂILEANU, A. 180. ◊ (Poetic) Stropi neașteptați izbeau geamul și curgeau de-a lungu-i boabe de mercur. DUMITRIU, B. E. 43. – Variantă: (învechit) mercúriu (NEGRUZZI, S. I 208) s. n.

MERCÚR s.n. Metal argintiu, foarte dens și mobil, care se prezintă în stare lichidă la temperatura normală; hidrargir; (pop.) argint-viu. [< fr. mercure, germ. Merkur].

MERCÚR s. n. metal argintiu, foarte dens și mobil, care se prezintă în stare lichidă la temperatură obișnuită; hidrargir; argint-viu. (< fr. mercure, germ. Merkur)

MERCÚR n. Metal de culoare alb-argintie, lichid (la temperatură obișnuită), foarte dens și mobil, cu diverse întrebuințări în tehnică și în medicină; hidrargir. /<fr. mercure, germ. Merkur

*mercúr n. (lat. Mercurius, numele zeuluĭ comerciuluĭ, d. merx, marfă). Chim. Idrargir, un metal mono- și bivalent, alb ca argintu, lichid, p. care îĭ și zice poporu argint viŭ. Îngheață la 40°, are o densitate de 13,596 la 0° și o greutate atomică de 199.8. La +360° ferbe dînd vaporĭ veninoșĭ. Se găsește în Spania, Austria, California, de ordinar în stare de sulfură, numită și cinabru. Se întrebuințează la facerea aparatelor de fizică, termometrelor, barometrelor, la pus pe dosu oglinzilor și maĭ ales, la scoaterea auruluĭ și argintuluĭ, cu care se aliază ușor formînd amalgame. Se întrebuințează și în medicină. Dar toate sările luĭ îs toxice, și absorbirea lor produce de multe orĭ o intoxicare particulară numită idrargirizm.

mercurio sn vz mercur

mercuriu sn vz mercur

mercurium sn vz mercur corectată

MERCÚRIU s. n. V. mercur.

MERCÚRIU s. n. v. mercur.

mercuriu n. argint viu. [Identic cu numele zeului Mercuriu: metal sprinten ca mesagerul zeilor].

mercúr s. n.; simb. Hg

mercúr s. n., simb. Hg

MERCÚR s. (CHIM.) hidrargir, (pop.) argint-viu.

MERCUR s. (CHIM.) hidrargir, (pop.) argint-viu.

MERCÚR (< fr., germ. {i}; {s} lat. Mercurius „Mercur”) s. n. Element chimic (Hg; nr. at. 80, m. at. 200,59, gr. sp. 13,59, p. t. -38,87°C, p. f. 356,58°C); este un metal lichid (cel mai greu lichid), de culoare albă-argintie, cu luciu puternic destul de volatil, care se găsește în natură sub formă de sulfură (cinabru) și mai rar în stare nativă. În combinații funcționează mono- și bivalent; cu unele metale formează aliaje, numite amalgame. Se întrebuințează la fabricarea unor aparate din fizică (termometre, barometre ș.a.), la extragerea aurului și argintului, în medicină etc. M. și unii compuși ai săi sunt toxici. Este cunoscut din Antichitate. Sin. hidrargir; (pop.) argint-viu.

Hg, simbol chimic pentru mercur (hidrargir). 1 mm Hg = 133,3 Pa.