lătra [At: MARDARIE, L. 165/11 / Pzi: 3 latră, (reg) ~rează / E: ml latrare] 1-2 vti (D. câini, vulpi, lupi etc.) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei, (în semn de amenințare Si: a hămăi, (pop) a bate. 3 vi (Pop; îe) A ~ în lună A fi un om incapabil. 4 vi (Pop; îe) A ~ (ca câinii) la lună (sau la stele ori, rar, în vânt) A vorbi fără rost. 5 vi (Îae) A vorbi de rău. 6-7 vti A bârfi (pe cineva). 8 vt A ataca pe cineva străin. 9 vt A vorbi mult fără rost Si: a flecări. 10 vt A vorbi de rău pe cineva Si: a calomnia, a minți. 11 vt (Rar) A țipa de durere sau de disperare Si: a urla. 12 vt (Rar) A pufni. 13-14 vti A bate la cap (pe cineva) Si: a cicăli. 15 vi (Îvr) A sta la pândă.

LĂTRÁ, látru, vb. I. 1. Intranz. (Despre cîini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice acestor animale. Un dulău șchiop și zbîrlit se aruncă la dînsul lătrînd furios. REBREANU, R. I 93. Cîinii începură să latre, oamenii să se miște. BOLINTINEANU, O. 328. ◊ Fig. Rîul înjură și latră, Cînd vin apele mari se azvîrle și mușcă. DEȘLIU, G. 25. Un tun antiaerian lătra a pustiu către văzduh. CAMILAR, N. II 53. ◊ Expr. Cîinele care latră nu mușcă v. cîine. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și arătînd pe cine atacă cîinele) Cînele a lătrat La străin. COȘBUC, P. I 254. ♦ Tranz. (Popular) A se repezi asupra cuiva cu lătrături furioase. Cînii-ar vrea să-i latre dar li-i lene, Și se uită după dînșii printre gene. D. BOTEZ, P. O. 163. Ia fugi, urîte... că pun cîinii de te latră. TEODORESCU, P. P. 326. Mă rup cîinii și mă latră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. 2. Tranz. Fig. (Despre oameni) A vorbi într-una pe un ton de ceartă, a sări cu gura la cineva, a spune vrute și nevrute. Ce latră? întrebă căpitanul, și-i fu rușine de întrebare. CAMILAR, N. I 45. ♦ Intranz. (Rar) A țipa din cauza desperării, a durerii; a urla. Valeu! că mare păcat c-un plod! Îmi vine să latru. ALECSANDRI, T. I 126.

A LĂTRÁ pers. 3 látră 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite, scurte și sacadate, caracteristice speciei; a hămăi. 2) fam. depr. (despre oameni) A vorbi mult (pe un ton violent de ceartă); a hămăi. 2. tranz. (despre câini) A ataca (în mod violent), scoțând sunete caracteristice speciei; a hămăi. [Sil. lă-tra] /<lat. latrare

lătrà v. 1. a striga, vorbind mai ales de câini; 2. fam. a striga necontenit defăimând. [Lat. LATRARE].

alătra^[1] v vz lătra

alátru, V. latru.

látru, a lătrá v. intr. (lat. latrare). Se zice despre cîne cînd scoate strigăte de furie saŭ de bucurie. Fig. Vorbesc, strig prea mult defăĭmînd: a lătra pin gazete. A lătra la lună, a tot defăĭma fără motiv. V. tr. Cîniĭ m’aŭ lătrat tot drumu. – În vest (Olt. Ban. Serbia) alátru (cu a analogic saŭ după lat. allátro, -áre). V. hămăĭ, mîrîĭ.

lătrá (a ~) (lă-tra) vb., ind. prez. 3 látră

lătrá vb. (sil. -tra), ind. prez. 3 sg. și pl. látră

LĂTRÁ vb. a hămăi, (pop.) a bate, (reg.) a blehăi, (prin Ban.) a puidăi, (Mold.) a zăpăi. (Câinii ~.)

LĂTRA vb. a hămăi, (pop.) a bate, (reg.) a blehăi, (prin Ban.) a puidăi, (Mold.) a zăpăi. (Cîinii ~.)

lătrá (látru, lătrát), vb. – A scoate sunete specifice cîinilor. Mr. alatru, alătrare, megl. latru, istr. lǫtru. Lat. latrāre (Pușcariu 949; Candrea-Dens., 958; REW 4928; Pascu, I, 30; DAR), cf. it. latrare, cat. lladrar, sp. ladrar. – Der. lătrat, s. n.; lătrător, adj. (care latră); lătrător, s. m. (cîine); lătrătură, s. f.; alătra, vb. (Olt., Banat, a lătra), cu a-, cf. acoperi, sau direct din lat. allatrare (Scriban).

lătra, latru v. t. 1. a informa, a denunța, a trăda. 2. a vorbi emfatic și demagogic.