luciu², ~ie [At: PO 296/27 / V: (reg) licie af, (înv) luceu sn, ~ciă af, (îvp) luci a / Pl: (1-18) ~cii, (20-33) ~ri / E: luci drr] 1 a (D. obiecte) Care răsfrânge razele de lumină (1). 2 a (D. aștri sau alte surse de lumină) Care răspândește lumină (1). 3 a (D. privire) Cu reflexe strălucitoare. 4 a (Înv) Plin de fast Si: elegant, fastuos. 5 a (D. obiecte sau părți ale lor) Cu lustru² (1) Si: lustruit² (1). 6 a (Pex; d. obiecte sau părți ale lor) Neted. 7 a (Pex; d. obiecte) Lunecos. 8 a (Fig; d. îmbrăcăminte) Uzat. 9 a (Fig; d. piele sau părți ale corpului) Fără cute sau zbârcituri Si: întins. 10 a (Fig; pex; d. piele) Catifelat. 11 a (D. păr) Drept. 12 a (Îvp; d. terenuri, locuri) Plan. 13 a (Îvp; ape) Cu suprafața liniștită, lipsită de valuri. 14 a (Îvp; drumuri) Fără hopuri sau făgașe Si: drept, plat, uniform. 15 a (Îvr) Limpede. 16 a (D. terenuri, locuri) Pe care nu se găsește nimic Si: deșert, gol, pustiu. 17 a (Pfm; îs) Sărăcie ~eie Sărăcie mare Si: mizerie. 18 a (Pop; d. terenuri, drumuri) Acoperit cu gheață. 19 av (Pop; îe) A fi sărac ~ A fi foarte sărac. 20 sn Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii. 21 sn Suprafață netedă, strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. 22 sn (Fig) Splendoare. 23 sn Lustru (1). 24 sn (Îlv) A da ~ A lustrui (1). 25 sn (Fig; îae) A da strălucire, frumusețe. 26 sn Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzurii. 27 sn (Urmat de determinări în genitiv) Suprafață foarte netedă a unor obiecte. 28 sn Suprafață liniștită a unei ape, fără valuri, care poate da reflexe luminoase. 29 sn (Îvr; îs) ~l mării Nivel al mării. 30 sn (Îvp) Suprafață a mării. 31 sn (Înv) Întindere mare de apă Si: mare. 32 sn (Înv; fig) Nemărginire. 33 sn (Îvp) Întindere.

LÚCIU¹, luciuri, s. n. 1. Aspectul unui corp neted, datorit reflexiei regulate a luminii pe suprafața lui. Ele puneau pietrele cele scumpe jos și la luciul lor își căutau hrana. SBIERA, P. 244. ◊ (Concretizat) Luciul zimțuit al secerii scrîșnește, șuieră, fulgeră-n soare, doboară-n pale holdele aurii. SANDU, D. P. 37. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. Satira [latină] nu se cufunda cu Persiu în întuneric; un nou luciu o aștepta sub puternica peană a lui Juvenal. ODOBESCU, S. I 49. ♦ Lustru. Luciul parchetului. ◊ A da luciu v. da. 2. Suprafața strălucitoare a anumitor lucruri care răsfrîng razele de lumină. Chipul șăgalnic În luciul oglinzii ți-l cați. FRUNZĂ, Z. 9. C-o lacomă dorință privi pe luciul negru al apei. BART, E. 184. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. ◊ Fig. Pe luciul politic Macari lunecă. NEGRUZZI, S. II 246.

LÚCIU² ~ri n. Suprafață strălucitoare a unor obiecte; suprafață foarte netedă; lustru. ~l apei. ◊ A da ~ parchetului a face să strălucească parchetul. /v. a luci

luciu a. 1. lucios: fier luciu; fig. sărăcie lucie; 2. neted: apă lucie. [Abstras din luci]. ║ n. 1. strălucire: luciul oțelului; fig. luciul de pe frunte-i cu spada mea voiu șterge AL.; 2. lumină: iese’n luciu luna EM.; 3. suprafață netedă a mării sau a câmpiei.

lúciŭ, -íe adj. (d. lucesc). Neted și lucitor: placă, gheață lucie. Fig. Sărăcie lucie, sărăcie absolută. S. n., pl. urĭ. Aspect lucitor: luciŭ metalic. Luciu măriĭ, al apeĭ, strălucirea măriĭ, a apeĭ absolut liniștite.

lúciu² [ciu pron. cĭu] s. n., art. lúciul; pl. lúciuri

lúciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. lúciul; pl. lúciuri

luciu

LÚCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)

LUCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)