lance sf [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie, 2^V/11 / V: (îrg) ~ncie, ~nge, (îvr) ~nță, lean~, lență / Pl: lănci, (înv) ~nci, ~ / E: mg láncsa, lándzsa, it lancia, lat lancea] 1 Veche armă de atac, formată dintr-o vergea lungă de lemn prevăzută cu un vârf metalic ascuțit Si: suliță. 2 (Prc) Vârf metalic, de formă triunghiulară, al lăncii (1). 3 (Asr; îe) A rupe ~a cu cineva A purta o discuție în contradictoriu cu cineva. 4 (Îe) A pleca ~a A ceda. 5 (Îae) A se declara învins. 6 (Rar) Rană provocată de lance (1). 7 (Pex) Obiect ornamental sau cu diferite utilizări, din metal, de forma unei lănci (1). 8 (Pop) Bâtă cu vârful metalic, ascuțit. 9 (Pop) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile Si: (reg) cață. 10 (Îvr) Instrument chirurgical de formă alungită pentru operarea fistulei lacrimale. 11 (Reg) Parte ascuțită a unui par cu care, în timpul iernii, se sparge gheața Si: țaglă. 12 (Reg) Buzdugan. 13 (Reg) Țapină.

LÁNCE, lănci, s. f. Armă de atac de altădată, alcătuită dintr-o vergea lungă de lemn, cu un fier ascuțit fixat la vîrf; suliță. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. Ce cați tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte? ALECSANDRI, P. II 23. – Pl. și: lance (NEGRUZZI, S. I 160).

LÁNCE lănci f. Armă albă constând dintr-un vârf de fier montat într-o vergea lungă de lemn. [G.-D. lăncii] /<it. lancia

lance f. suliță: lănci scânteie lungi în soare EM.

*lánce f., pl. lăncĭ (fr. lance, it. láncio, lat. láncea, lance, cuv. de origine celtică după Varone, ĭar după Festu d. vgr. lóghe). Suliță, prăjină lungă de vre-o 2-3 metri cu un vîrf de fer la capăt și întrebuințată ca armă în unele cavaleriĭ. (În armata românească o poartă numaĭ roșioriĭ și numaĭ rîndu întîĭ de soldațĭ). Fig. A rupe o lance cu cineva (cum făceaŭ în evu mediŭ cavaleriĭ care se întreceaŭ între eĭ), a disputa viguros cu cineva. A pleca lancea, a te declara învins.

lancie sf vz lance

lange^[1] sf vz lance corectată

lanță sf vz lance

lență^[1] sf vz lance corectată

lánce s. f., art. láncea, g.-d. art. lắncii; pl. lănci

lánce s. f., art. láncea, g.-d. art. lăncii; pl. lănci

lance

LÁNCE s. v. suliță.

LANCE s. (MIL., IST.) suliță, (înv.) fuște, spicul.

lánce (lắnci), s. f. – 1. Suliță. – 2. Bîtă de cioban. It. lancia (sec. XVIII), prin intermediul mag. lancsa, sau al sl., cf. slov. lanča (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 39; Byhan 318; REW 4878; DAR). – Der. lăncier (var. lancer), s. m. (purtător, fabricant de lănci), din fr. lancier; lansa, vb. (a arunca, a proiecta; a descărca; a face cunoscut), din fr. lancer; lanțetă, s. f. (instrument chirurgical), din fr. lancette, sau germ. Lanzette.

lánce, lănci, s.f. – „Bota cu care îmblă păcurariu” (Papahagi, 1925): „Și-mi puneți lancea la cap” (Papahagi, 1925: 120-121). – Din it. lancia „suliță” (sec. XVIII) (Scriban, DER, DEX, MDA), prin magh. lancsa sau slov. lanča (Tiktin, Miklosich, DA, cf. DER; MDA).

lánce, lănci, s.f. – „Bota cu care îmblă păcurariu” (Papahagi 1925): „Și-mi puneți lancea la cap” (Papahagi 1925: 120-121). – It. lancia, prin magh. lancsa.

TELUM IMBELLE SINE ICTU CONIECIT (lat.) aruncă lancea nevolnică fără vlagă – Vergiliu, „Eneida”, II, 544. Lancea aruncată de bătrânul rege Priam împotriva lui Pirus. Lovitură slabă, care nu-și atinge ținta.