LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. (Pop.) Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac. 2. (Reg.) Manta lungă și largă pe care o purtau în trecut boierii și negustorii. – Din săs. leibel.

laibăr¹ sn [At: (a. 1803) IORGA, S. D. XII, 145 / V: (înv) ~bel, ~ber, lăibar, lăibru, (reg) leiber / Pl: ~e / E: săs leibel] 1 (Pop) Haină țărănească de postav, stofă etc. scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci Si: vestă, veston, (pop) jiletcă, mânecar, pieptar, (reg) zăbun. 2 (Îrg) Haină lungă și largă, purtată mai ales de boieri. 3 (Mol) Manta lungă și groasă, purtată de ciobani.

laibăr² sn [At: ALR I, 1830/792 / Pl: ~e / E: ger laiben] (Reg) Sfredel.

LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac. 2. Manta lungă și largă pe care o purtau odinioară boierii. – Din săs. leibel.

LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. Haină scurtă pînă în talie, de obicei fără mîneci, strînsă pe corp, care se poartă la țară; pieptar. Era un flăcău voinic, cu laibăr de dimie cenușie. DUMITRIU, N. 153. Din tunică soldățească un biet laibăr a rămas. CONTEMPORANUL, I 567. Luați, feciori, seama bine, Că ș-a mea drăguță vine Cu laibăr și cu pieptar, Cu pieptar cu buzunar. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. 2. (Regional) Un fel de manta lungă pe care o poartă ciobanii. ♦ Haină lungă și largă pe care o purtau odinioară boierii.

LÁIBĂR ~e n. Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie și, de obicei, fără mâneci. [Sil. lai-] /<săș. leibel

laibăr n. 1. mintean (în Oltenia); 2. pieptarul țărancelor tivit cu panglici late. [Sas. LEIBEL].

láĭbăr n., pl. ere (sas. leibel, dim. d. leib, corp). Trans. Vestă blănită. Olt. Mintean, tunică. Munt. Haĭnă femeĭască maĭ largă de umblat pin casă (camizolă, matineŭ). Mold. Iron. Haĭnă lungă și largă de umblat pin casă, maĭ ales halat jidănesc: acest palton e curat laĭbăr jidănesc! – În Dor. lăĭbru, pl. urĭ și e.

láibăr (pop.) s. n., pl. láibăre

láibăr s. n., pl. láibăre

LÁIBĂR s. mintean, surtuc, (reg.) lăibărac, (prin Mold.) baibarac, (Transilv., Ban. și Mold.) căput. (~ purtat de țărani.)

LÁIBĂR s. v. jiletcă, pieptar, vestă.

LAIBĂR s. mintean, surtuc, (reg.) lăibărac, (prin Mold.) baibarac, (Transilv., Ban. și Mold.) căput. (~ purtat de țărani.)

laibăr s. v. JILETCĂ. PIEPTAR. VESTĂ.

láibăr (láibăre), s. n. – 1. Vestă, jiletcă. – 2. Veșmînt lung, caracteristic unor evrei din Orient. Săs. leibel (Borcea 195). – Der. laibărac, s. n. (veston, scurtuc), din germ. Leiberrock, prin substituire cu suf. -ac (Pușcariu, Jb., XVIII, 118).

láibăr, laibăre, s.n. – (reg.) Vestă scurtă, fără mâneci, fără guler, din țesătură de lână, tivită cu postav colorat, purtată și de bărbați și de femei. Mai frecvent întâlnită pe Valea Izei (Bănățeanu, 1965: 122). Port specific populației maghiare și săsești din Transilvania. În Maramureș a pătruns pe la jumătatea sec. XX (idem: 82). – Din săs. leibel, dim. din leib „corp” (Șăineanu, Scriban; Borcea, cf. DER; DEX, MDA).

láibăr, -e, s.n. – Vestă scurtă, fără mâneci, fără guler, din țesătură de lână, tivită cu postav colorat, purtată și de bărbați și de femei. Mai frecvent întâlnită pe Valea Izei (Bănățeanu 1965: 122). Este port specific populației maghiare și săsești din Transilvania. În Maramureș a pătruns pe la jumătatea sec. XX (idem, 82). – Săs. leibel (Borcea cf. DER).