judecătorie sf [At: PRAVILA (1814), 8 / Pl: ~ii / E: judecător + -ie] 1 Instituție judecătorească având competența de a soluționa, în primă sau în ultimă instanță, anumite pricini prevăzute de lege. 2 Clădire unde se află judecătoria (1) Si: tribunal. 3 Autoritate judiciară. 4 (Spc; iuz; îs) ~ de pace (sau de ocol) Primă treaptă a ierarhiei judiciare, cu atribuții bine definite și limitate. 5 (Înv; îs) ~ comunală Instituție judiciară în comune, compusă din primar și doi jurați. 6-9 (Rar) Profesie de judecător (1-4).

JUDECĂTORÍE, judecătorii, s. f. (În vechea organizare judecătorească, uneori întregit prin «de pace», «de ocol» sau, mai recent, «populară») Instanță judiciară care judeca procese de importanță mai redusă; clădire sau sediu unde se judecau astfel de procese. S-a aciuiat pe lîngă judecătoria de pace. STANCU, D. 259. În Necule se află, pe lîngă taftul suprefecturii, judecătoria de ocol. DELAVRANCEA, H. T. 211. Cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfățoșează înaintea judecătorului. CREANGĂ, A. 146. ♦ Autoritate judiciară. Fă hîrtie de dănuire... și să mergem s-o întărim la judecătorie. NEGRUZZI, S. I 302.

JUDECĂTORÍE ~i f. 1) Organ judiciar având competența de a soluționa litigiile în primă instanță (și recursurile). 2) Local unde își are sediul acest organ judiciar. [G.-D. judecătoriei] /judecător + suf. ~ie

judecătorie f. 1. jurisdicțiunea judecătorului: în România sunt judecătorii de pace sau de ocol, urbane și rurale; 2. pretoriu.

judecătoríe f. Tribunal p. procese micĭ, localu unde judecă judecătoru de pace. Calitatea de judecător.

judecătoríe s. f., art. judecătoría, g.-d. art. judecătoríei; pl. judecătoríi, art. judecătoríile

judecătoríe s. f., art. judecătoría, g.-d. art. judecătoríei; pl. judecătoríi, art. judecătoríile

JUDECĂTORÍE s. (JUR.) (înv.) judecătoare, scaun, (Litigiu ajuns în fața ~.)

JUDECĂTORIE s. (JUR.) (înv.) judecătoare, scaun. (Litigiu ajuns în fața ~.)