HĂULÍT, hăulituri, s. n. (Pop.) Hăulire. [Pr.: hă-u-] – V. hăuli.

hăulit sn [At: MARIAN, NU. 246 / P: hă-u~ / Pl: ~uri / E: hăuli] 1 Chiuire. 2-4 Hăulire (2-4).

HĂULÍT, hăulituri, s. n. Hăulire. [Pr.: hă-u-] – V. hăuli.

HĂULÍT s. n. 1. Chiuitură, chiuit. Hăulitul flăcăilor. 2. Auit. Hăulitul vijeliilor. La TDRG. – Pronunțat: hă-u-.

hăulít (pop.) (hă-u-) s. n., pl. hăulíturi

hăulít s. n. (sil. hă-u-), pl. hăulíturi

HĂULÍT s. v. chiot.

HĂULIT s. chiot, chiu, chiuit, chiuitură, hăulire, hăulitură, strigăt, țipăt, (pop.) iuit, (reg.) hihăit, hihot. (A tras un ~.)

hăulit, gen (I, 3) muzical al folclorului* românesc, cu funcție și structură proprie, cunoscut îndeosebi în zonele subcarpatice. Terminologie pop. variată: „ăulit,” „aguguit”, „huhurezat” etc. G. Breazul îl definește ca un străvechi obicei romănesc de primăvară, format din „câteva sunete, primele pe care le produce coloana de aer închisă într-un tub acustic”, practicat de copii. H. se menține în două forme: independent și inclus în alte genuri precum în doină*, cântec (I, 1). Practicat de copii și adulți, în prima formă are funcție de apel, de semnal* de la distanță sau ca exprimare a bucuriei la venirea primăverii; în cea de a doua formă apare la sfârșitul strofei sau al unor secțiuni („strofe elastice”). Are trăsături specifice Jodler*-ului: emisiune vocală caracteristică, trecere constantă de la registrul (1) de piept la falset*, intervale* mari, profil descendent și instr., utilizarea armonicelor* naturale ale unui sunet de bază, glissando*. H. este alcătuit dintr-un motiv repetat liber, cu ușoare variații ritmico-melodice, urmat de un sunet lung și, uneori, un glissando. Materialul sonor extrem de redus este grupat în motive prepentonice (v. pentatonică) sau în scări acustice (v. gamă). Sunt folosite câteva vocale sau silabe: ă-u, ngă-u-ă, ă-lă-u etc.