horcăială sf [At: ARDELEANU, V. P. 35 / V: ~ănea~ / Pl: ~ieli / E: horcăi + -eală] 1 Horcăit (1). 2 Sforăit.

HORCĂIÁLĂ, horcăieli, s. f. Horcăit, respirație hîrîitoare, sforăit.

horcăĭálă f., pl. ĭelĭ, și horcăit n., pl. urĭ. Acțiunea de a horcăi. Zgomotu acesteĭ acțiunĭ.

horcăiálă s. f., g.-d. art. horcăiélii; pl. horcăiéli

horcăiálă s. f., g.-d. art. horcăiélii; pl. horcăiéli

horcăială, pl. horcăieli

HORCĂIÁLĂ s. 1. horcăit, horcăitură. (~ unui muribund.) 2. hârcâială, hârcâit, hârâială. (O ~ de la respirație.)

HORCĂIÁLĂ s. v. sforăială, sforăit, sforăitură.

HORCĂIALĂ s. 1. horcăit, horcăitură. 2. hîrcîială, hîrcîit, hîrîială.

horcăială s. v. SFORĂIALĂ. SFORĂIT. SFORĂITURĂ.

horcăiálă, horcăieli, (horcoteală), s.f. – Respirație grea, zgomotoasă. – Din horcăi + suf. -eală (DEX, MDA).