harșa sf [At: (a. 1773) GCR II, 90/12 / V: ar~, arșea, hașea, hărșa / S și: ~șea / Pl: ~le / E: tc hașa] (Înv) Pătură fină de lână (sau bucată de stofă sau de alt material) împodobită cu diverse cusături și ornamente, care se punea pe cal, sub șa.

HARȘÁ, harșale, s. f. (Învechit) Bucată de postav sau de alt material, împodobită cu cusături și alte ornamente, care se pune pe cal, sub șa. Încinse paloșul și încălecă pe un armăsar cu harșa de fir și cu zăbale suflate cu aur. ODOBESCU, S. I 72. La alaiuri, boierii cei mari mergeau călări pe cai arăpești, acoperiți cu harșa mare cusută cu fir. GHICA, S. 501. Sosiră în București doi ceauși, solii sultanului, aducînd pentru Mihai-vodă... o coroană de diamante, cai împărătești cu harșale și frîne aurite și altele. BĂLCESCU, O. II 181. – Pl. și: harșele (ALECSANDRI, P. III 200, NEGRUZZI, S. II 222).

harșà f. pătură mai fină ce se pune pe șeaua calului: caii domnești acoperiți cu grele harșale OD. [Turc. HAȘA].

harșá și arșá f. (turc. hașa, d. ar. ghašiĭe). Vechĭ. Cĭoltar, șabracă, postav ornat care acopere șaŭa.

harșá (înv.) s. f., art. harșáua, g.-d. art. harșálei; pl. harșále, art. harșálele

harșá s. f., art. harșáua, g.-d. art. harșálei; pl. harșále

HARȘÁ s. v. cioltar, șabracă, valtrap.

harșa s. v. CIOLTAR. ȘABRACĂ. VALTRAP.

HARȘA (HARSHAVARDHANA), conducător al statului din N Indiei, (c. 606/607-647), care, prin cuceriri, a pus bazele unui mare imperiu, cuprinzând Valea Gangelui, Orissa și o parte a Indiei Centrale, cu capitala la Kanauj. Cunoscut ca literat și protector al artelor.