HAIDẮU haidai s. m. (Reg.) 1. Pazitor de vite (mari). 2. Haidamac (1). 3. (Art.) Dans fecioresc dintrun ciclu de dansuri populare romaneshti din jurul Aiudului cu mishcare moderata; melodie dupa care se executa acest dans. Din magh. hajtó „manator gonaci”.

haidau¹ sm [At: (a. 1693) SHIO ap. DA ms / Pl: ~ai / E: mg hajto] (Reg) 1 Om insarcinat cu paza vitelor mari. 2 Om voinic tanar dar lenesh. 3 Om depravat.

haidau² sna [At: FRANCUCANDREA M. 139 / Pl: ~uri / E: mg hajdu] 1 Dans popular de flacai din Ardeal cu mishcare moderata. 2 Melodie dupa care se executa acest dans.

HAIDẮU haidai s. m. (Reg.) 1. Pazitor de vite (mari). 2. Haidamac (1). 3. (Art.) Dans fecioresc dintun ciclu de dansuri populare romaneshti raspandite in jurul Aiudului cu mishcare moderata; melodie dupa care se executa acest dans. Din magh. hajtó „manator gonaci”.

HAIDẮU haidai s. m. 1. Pazitor de vite; bouar vacar; haidamac (2). Pasc numai cirezi de vite prin singuratatzi cu cini shi haidai. SADOVEANU N. P. 153. Ciubuc mocanul... sa calugarit mai cu toti haidaii lui. CREANGA A. 21. 2. Om fara capatii golan; bataush haidamac (1). TZiindui asha incatushatzi poroncea haidailor dei zvintan in bataie. SHEZ. IV 17.

HAIDẮU ~i m. 1) inv. Pazitor shi ingrijitor de vite; vacar. ◊ A fi ~ul cuiva a fi sluga cuiva. 2) Barbat inalt shi puternic (care umbla fara rost); haidamac. /<ung. hajtó

haidau m. argat la vite: Ciubuc mocanul sa calugarit cu mai totzi haidaii lui CR. [Derivat din haide!].

haĭdắŭ m. (d. haĭtaŭ [Trans.] ung. hajtó haĭdaŭ [d. hajtani a mina] supt infl. luĭ haĭduc). Boŭar pazitor de cireada. Fig. Om necĭoplit salbatic.

haidắu (pazitor de vite) (reg.) s. m. art. haidắul; pl. haidắi art. haidắi

haidau s. m. art. haidaul; pl. haidai art. haidaii

!haidắul (dans) s. n. art. neart. haidắu

HAIDAU s. v. vacar.

haidau s. v. VACAR.

haidau² s.n. (reg.) joc tzaranesc.

haidaul v. fecioreasca (1).

haidau haidai s. m. (reg.) v. haidamac (1.)