făcătură sf [At: MÎNDRESCU, L. P. 82 / Pl: ~ri / E: face + -ătură] 1 (Pop) Farmec (2) (făcut cuiva). 2 (Pop) Mijloc prin care se fac farmece (2). 3 (Pop) Lucru vrăjit. 4 (Reg) Model al unei cusături. 5 (Fam; dep) Improvizație. 6 (Fam; dep) Imitație fără valoare.

făcătúră s.f. 1 (pop.) Farmec, vrajă (făcută cuiva). 2 (pop.) Mijloc prin care se fac farmece. 3 (pop.) Lucru vrăjit. 4 (pop.) Model al unei cusături. 5 (fam.) Improvizație. 6 (fam.; deprec.) Imitație fără valoare. • pl. -i. / face + -ătură.

FĂCĂTÚRĂ, făcături, s. f. (În superstiții) Fermecătură, vrajă, fapt; mijloc întrebuințat de vrăjitoare. Și-i era necaz, De slăbea... ca de-o făcătură. COȘBUC, P. I 252. Căci din vrăjitură Și din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci și bune. id. ib. II 149. ◊ Expr. Parcă-i (sau gîndeai că-i) făcătură = parcă-i lucru vrăjit (se spune cînd ceva nu izbutește cu nici un chip). Și văduva Lenca vedea cum lada i se golește de negoț, dar fără nici un spor, căci, parcă era făcătură, abia tîrguia cît să aibă de cheltuială. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. Începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură; unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase. RETEGANUL, P. I 11.

FĂCĂTÚRĂ ~i f. pop. Procedeu magic căruia i se atribuie însușiri supranaturale; vrăjitorie; fermecătorie. /a face + suf. ~ătură

făcătură f. Tr. fermecătorie. [V. face 11].

făcătúră f., pl. ĭ (d. fac). Farmece, fărmăcătorie. V. fapt.

făcătúră s. f., g.-d. art. făcătúrii; pl. făcătúri

făcătúră s. f., g.-d. art. făcătúrii; pl. făcătúri

FĂCĂTÚRĂ s. v. descântec, farmec, magie, vrajă, vrăjitorie.

făcătură s. v. DESCÎNTEC. FARMEC. MAGIE. VRAJĂ. VRĂJITORIE.

făcătúră, făcături, s.f. – (mag.) Fermecătură, vrajă; boboană, măietură: „Se presupune că, în trecut, cuvântul «descântec» avea un sens mai restrâns, existând și antonimul său «încântec» (făcătură, fermecătură, vrajă ș.a.)”; „Desemna efectuarea propriu-zisă a practicii magice cu sensul de a modifica o stare de lucruri dată” (Acta Musei, 2002: 155). – Din face (< lat. facere) + suf. -ătură (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA).

făcătúră, -uri, s.f. – (mag.) Fermecătură, vrajă: „Se presupune că în trecut cuvântul «descântec» avea un sens mai restrâns, existând și antonimul său «încântec» (făcătură, fermecătură, vrajă ș.a.)”; „Desemna efectuarea propriu-zisă a practicii magice cu sensul de a modifica o stare de lucruri dată” (Acta Musei 2002: 155). – Din a face (< lat. facere) + tură.

făcătură, făcături s. f. 1. plastografie, fals în acte. 2. lucrare artistică mediocră.