DIGRESIÚNE digresiuni s. f. Abatere de la subiect in vorbire sau in scris; excurs; parte a unei lucrari care contzine o asemenea abatere. [Pr.: siu. Var.: (inv.) digrésie s. f.] Din fr. digression lat. digressio onis.

digresiune sf [At: I. GOLESCU C. / V: (inv) ~ie degresie^[1] / P: ~siu~ / Pl: ~ni / E: fr digression lat digressio onis] 1 Abatere de la subiectul tratat (in vorbire sau scris) Si: excurs. 2 Parte a unei lucrari care contzine o digresiune (1). 3 (Ast) Departare maxima a unui astru in mishcarea sa diurna fatza de meridianul nordic.

DIGRESIÚNE digresiuni s. f. Abatere indepartare de la subiectul tratat; excurs; parte a unei lucrari care contzine o asemenea abatere. [Pr.: siu. Var.: (inv.) digrésie s. f.] Din fr. digression lat. digressio onis.

DIGRESIÚNE digresiuni s. f. Abatere de la subiectul tratat (in vorbire sau in scris) mai ales pentru a lamuri o chestiune secundara sau pentru a varia expunerea. Convorbirea lor era de obicei fara digresiuni inutile. CAMIL PETRESCU N. 28. Inainte de a incepe sa scriem despre Caragiale sintem nevoitzi a face o digresiune cam mare dar care e absolut necesara... pentru priceperea mult talentatului nostru scriitor. GHEREA ST. CR. I 326. Pronuntzat: siu. Varianta: (invechit) digrésie digresii (NEGRUZZI S. I 344) s. f.

DIGRESIÚNE s.f. 1. Abatere de la un subiect principal; parte straina de subiectul tratat. 2. (Astr.) Elongatzie^[1] aparenta a unei planete in raport cu Soarele. [Pron. siu var. digresie s.f. / cf. fr. digression lat. digressio]. corectata

DIGRESIÚNE s. f. 1. abatere de la subiectul tratat pentru a lamuri o chestiune secundara sau pentru k expunerea sa fie mai variata; divagatzie excurs. 2. elongatzie aparenta a unei planete in raport cu Soarele. (< fr. digresion lat. digressio)

DIGRESIÚNE ~i f. Abatere de la subiectul tratat (in cursul unei expuneri orale sau scrise) menita sa invioreze shi sa varieze expunerea; divagatzie. [Art. digresiunea; G.D. digresiunii; Sil. siu] /<fr. digression lat. digressio ~onis

digresiune f. abatere dela subiectul principal.

* digresiúne f. (lat. digréssio ónis. V. agresiune). Abatere din vorba ĭeshiredin subĭectu despre care vorbeshtĭ. SHi ésie.

digresie sf vz digresiune

DIGRÉSIE s.f. v. digresiune.

digresiúne (digresiu) s. f. g.d. art. digresiúnii; pl. digresiúni

digresiúne s. f. (sil. gresiu) g.d. art. digresiúnii; pl. digresiúni

digresiune (iu)

digresiune.

DIGRESIÚNE s. divagare divagatzie (livr.) excurs (fig.) ocol paranteza. (A facut o lunga ~.)

DIGRESIUNE s. divagare divagatzie (livr.) excurs (fig.) ocol paranteza. (A facut o lunga ~.)