DEDÚCTZIE deductzii s. f. Forma de ratzionament in care concluzia rezulta din premise; consecintza concluzie a unui ratzionament. ◊ Prin deductzie = procedeu prin care se ajunge la o concluzie. [Var.: deductziúne s. f.] Din fr. déduction lat. deductio onis.

dedúctzie sf [At: NEGULICI E. I 287/24 / V: ~iune / Pl: ~i / E: fr déduction] 12 Derivare (a unei judecatzi particulare sau) a unui fapt (dintro judecata generala sau) dintrun alt fapt Si: deducere (12) dedus¹ (12). 3 Deducere (3). 4 (Inv) Scadere. 5 (Ivr) Deducere (5). 6 Consecintza. 7 Concluzie a unui ratzionament.

DEDÚCTZIE deductzii s. f. Consecintza concluzie a unui ratzionament. ◊ Prin deductzie = procedeu prin care se ajunge la o concluzie. [Var.: deductziúne s. f.] Din fr. déduction lat. deductio onis.

DEDÚCTZIE deductzii s. f. Ratzionament prin care se obtzine o judecata noua (numita concluzie) din doua sau mai multe judecatzi (numite premise) dintre care una trebuie sa fie neaparat universala. Pe linga aceasta teorie adauga... o garnitura de argumentari de deductzii de abstractzii. GHEREA ST. CR. II 58. Varianta: deductziúne (pronuntzat tziu) (GHEREA ST. CR. I 362) s. f.

DEDÚCTZIE s.f. Ratzionament logic prin care se obtzine o judecata noua (numita concluzie) din doua sau mai multe judecatzi (numite premise) dintre care una trebuie sa fie neaparat universala. [Gen. iei var. deductziune s.f. / cf. lat. deductio fr. déduction].

DEDÚCTZIE s. f. forma fundamentala de ratzionament in care concluzia rezulta cu necesitate din premise. (< fr. déduction lat. deductio)

DEDÚCTZIE ~i f. 1) Forma de ratzionament prin care porninduse de la idei generale se ajunge la concluzii particulare. 2) Ratzionament obtzinut in procesul unor operatzii mintale; rezultat al deductziei. [Art. deductzia; G.D. deductziei; Sil. tzie] /<fr. déduction lat. deductio ~onis

deductziune sf vz deductzie

DEDUCTZIÚNE s.f. v. deductzie.

deductzi(un)e f. 1. consecintza dintr’un ratzionament; 2. operatziunea spiritului prin care ce descinde dela veritatzi generale la veritatzi particulare.

*deductziúne f. (lat. dedúctio ónis). Substractziune scoatere. Concluziune scoasa dintr’un ratzionament mergind de la general al particular (in opoz. cu inductziune). SHi úctzie.

dedúctzie (tzie) s. f. art. dedúctzia (tzia) g.d. art. dedúctziei; pl. dedúctzii art. dedúctziile (tzii)

dedúctzie s. f. (sil. tzie) art. dedúctzia (sil. tzia) g.d. art. dedúctziei; pl. dedúctzii art. dedúctziile (sil. tzii)

deductzie

DEDÚCTZIE (< fr. lat.) 1. Forma de ratzionament in care concluzia rezulta cu necesitate din premise. Bazele teoriei d. au fost puse de Aristotel prin doctrina despre silogism fiind apoi dezvoltate de Descartes de Leibniz shi de logica simbolista. ♦ (In logica traditzionala) Proces de obtzinere a unor concluzii particulare din principii mai generale considerate k adevarate (silogismul aristotelic). ♦ (In logica simbolica) Derivarea din anumite enuntzuri date (axiome) cu ajutorul regulilor a unor noi enuntzuri (teoreme). 2. Retragerea unor sume deja platite. ◊ D. fiscala = ansamblul elementelor componente care pot constitui obiectul reducerii unei sume impozabile a unui venit ♦ Sustragerea unor sume.