căruntéțe sf [At: DOSOFTEI, PS. 233 / V: ~eáță, ~ță / Pl: ~ți / E: cărunt + -ețe] 1 Înfățișare a unui om cărunt (2) Si: cărunțeală (1), (înv) cărunțime (1), (rar) cărunție (1), (nob) căruntate (1). 2 (Pex) Bătrânețe. 3 (Cer) Păr cărunt Si: căruntate, cărunțeală (3), (înv) cărunțime (3), (rar) cărunție (3). 4 (Poetic) Albul (zăpezii).

CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt; p. ext. bătrînețe. Deși sîntem ajunși la vîrsta cărunteții, nu dorim să ne scurtăm anii. SADOVEANU, D. P. 17. Abia la vremea cărunteții dobîndi și el un copil. ISPIRESCU, L. 366. Barba-mi strică fața Și trei fire de mustețe, Cari mi-au dat în căruntețe. BIBICESCU, P. P. 303. – Variantă: căruntéță s. f.

CĂRUNTÉȚE s. f. Faptul de a fi cărunt; p. ext. bătrânețe. – Din cărunt + suf. -ețe.

CĂRUNTÉȚE f. 1) Stare a celui cărunt. 2) Vârstă înaintată; bătrânețe; senectute. /cărunt + suf. ~ețe

căruntețe f. începutul bătrânețelor când perii cărunțesc.

CĂRUNTÉȚĂ s. f. v. căruntețe.

căruntéță f., pl. e (est) și -ețe f. (vest). Starea de a fi cărunt.

căruntéțe s. f., art. căruntéțea, g.-d. art. căruntéții

căruntéțe s. f., art. căruntéțea, g.-d. art. căruntéții

căruntéțe s. f., g.-d. art. cărunteții / cărunteței; pl. -

căruntețe, gen. cărunteți

căruntețe (căruntețea mea sau căruntețele mele).

CĂRUNTÉȚE s. v. caniție.

CĂRUNTÉȚE s. v. bătrânețe.

CĂRUNTEȚE s. (BIOL.) caniție, cărunțeală, (rar) cărunție. (~ unei persoane.)

căruntețe s. v. BĂTRÎNEȚE.