cumințenie sf [At: VLAHUȚĂ, ap. TDRG / Pl: ~ii / E: cuminte + -enie] 1 (Pop) Înțelepciune. 2 (Pop) Judecată dreaptă. 3 (Pop) Pricepere. 4 (Pop) Prudență. 5 (Pop) Seriozitate. 6 (Pop) Chibzuință. 7 Purtare bună.

CUMINȚÉNIE s. f. 1. Purtare de om așezat, seriozitate. Alte dăți auzeau din poartă gura horii; acum o găsiră tăcută, de o neobicinuită cumințenie. VLAHUȚĂ, O. A. III 153. 2. Deșteptăciune, înțelepciune; prudență. Lică... mai mult se bizuia pe chiar a sa cumințenie. SLAVICI, O. I 174. – Pronunțat: -ni-e.

CUMINȚÉNIE f. 1) Comportare a copilului sau a omului cuminte. 2) Judecată sănătoasă; deșteptăciune. /a (se) cuminți + suf. ~enie

cumințénie f. (d. cuminte). Prudență, înțelepcĭune.

cumințénie (-ni-e) s. f., art. cumințénia (-ni-a), g.-d. cumințénii, art. cumințéniei

cumințénie s. f. (sil. -ni-e), art. cumințénia (sil. -ni-a), g.-d. cumințénii, art. cumințéniei

cumințenie, -niei gen. a.

CUMINȚÉNIE s. 1. v. ascultare. 2. v. chibzuială.

CUMINȚENIE s. 1. ascultare, docilitate, supunere, (livr.) obediență, (rar) cuminție, sumisiune, supușenie, (înv.) ascultămînt, plecăciune, subordinație. 2. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, rațiune, socoteală, socotință, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scumpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Procedează cu multă ~.)