CULMINÁNT, -Ă, culminanți, -te, adj. Care culminează. ◊ Punct culminant = momentul cel mai important în desfășurarea unei acțiuni, a unui fenomen etc. – Din fr. culminant.^[1]

culminant, ~ă a [At: GHICA, S. 536 / Pl: ~nți, ~e / E: fr culminant] 1 (Îs) Punct (ul) ~ Punctul cel mai înalt pe care îl atinge un astru la orizont. 2 (Îas) Momentul cel mai important în desfășurarea unei acțiuni, a unui fenomen etc. 3 (Fig) Care ajunge la apogeu.

CULMINÁNT, -Ă, culminanți, -te, adj. Care culminează. ◊ Punct culminant = momentul cel mai important în desfășurarea unei acțiuni, a unui fenomen etc. – Din fr. culminant.

CULMINÁNT, -Ă, culminanți, -te, adj. Care culminează, care atinge gradul cel mai înalt, care ajunge la apogeu. Punct culminant = a) partea cea mai de sus, cea mai înaltă a unui loc. M-am suit pînă la galeria cea mai înaltă, care este în punctul cel culminant al insulei. GHICA, S. 536; b) momentul cel mai încordat din desfășurarea unei acțiuni într-o, operă literară sau artistică. Punctul culminant al acțiunii din piesă.

CULMINÁNT, -Ă adj. Care culminează, ajuns la apogeu; culminativ. ◊ Punct culminant = a) punctul cel mai înalt al unui loc; b) momentul de cea mai mare încordare al unei acțiuni. [< fr. culminant].

CULMINÁNT, -Ă adj. care culminează. ♦ punct ~ = momentul de cea mai mare încordare al unei acțiuni. (< fr. culminant)

CULMINÁNT ~tă (~ți, ~te) Care culminează; aflat la nivelul maximal. ◊ Punct ~ momentul de vârf în evoluția unui eveniment. <fr. culminant

culminant a. la culme, cel mai înalt: punct culminant.

*culminánt, -ă adj. (fr. culminant). Care culminează, cel maĭ înalt: punct culminant.

culminánt adj. m., pl. culminánți; f. culminántă, pl. culminánte

culminánt adj. m., pl. culminánți; f. sg. culminántă, pl. culminánte

CULMINÁNT adj. maxim. (Punct ~ în desfășurarea unui proces.)

CULMINANT adj. maxim. (Punct ~ în desfășurarea unui proces.)

CULMINAȚIE (PUNCT CULMINANT) (< fr. culmination < lat. culminațio, de la culmen, culme, vîrf) Culminație sau punct culminant, denumit și climax (< fr. climax < gr. klimax, scară), este, în acțiunea unei opere literare, în versuri sau proză, momentul de maximă încordare a relațiilor dintre personajele ei, cînd este vorba de opera epică sau dramatică, și momentul de maximă intensitate a emoției trăite de poet, în creația lirică. În balada El-Zorab de G. Coșbuc, conflictul dintre pașă și arabul sărac atinge culminația, cînd arabul își ucide calul. Ex. El scoate grabnic un pumnal Și-un val de sînge, roșu val De sînge cald a îzvorît Din nobil încomatul gît Și cade mortul cal. Exemple de culminație în proza noastră epică: uciderea boierilor în nuvela Alexandru Lăpușneanul de C. Negruzzi; înfruntarea dintre Tudor Șoimaru și boierul Stroe Orheianu din romanul Neamul Șoimăreștilor de M. Sadoveanu; sîngeroasa represiune a răscoalei din romanul Răscoala de L. Rebreanu etc.; în dramaturgie, încercarea boierilor potrivnici lui Ștefan de a-l impune ca domn pe Ștefăniță din drama Apus de soare de B.Șt. Dela- vrancea etc. Culminația intensității sentimentului în poezia lirică apare adesea în ultima strofă sau chiar ultimul vers. Ex. Doină zic, doină suspin, Tot cu doina mă mai țin. Doină cînt, doină șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. (Poezie populară) Nu căuta dreptate domnească, frățioare, Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare. (T. ARGHEZI, Pe răzătoare, din vol. 1907)