CÓBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător lăutei, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A lega (pe cineva) cobză = a lega (pe cineva) strâns (de mâini și de picioare). – Din ucr., rus., pol. kobza. repeat  definiție circulară

cóbză sf [At: H II / Pl: ~ze / E: ucr, rs кобза cf cobuz, coboz] (Muz) 1 Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit, mai ales, la acompaniament (prin ciupirea coardelor). 2 (Fam; îe) A-i cânta (cuiva) din ~ A face pe cineva să spună ceea ce are pe suflet, și ceea ce nu ar vrea să se știe. 3 (Fam; îe) A duce (pe cineva) cu ~ A amăgi. 4 (Fam; îe) A-i face (cuiva) pântecele ~ A bate. 5 (Fam; cu valoare adverbială; îe) A lega (pe cineva) ~ A lega (pe cineva) strâns (de mâini și picioare). 6 (Fam; cu valoare adverbială; îe) A fi răcit ~ A fi foarte răcit. 7 (Irn; îe) A fi gras (ca o) ~ A fi slab și bolnăvicios. corectată

CÓBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A lega (pe cineva) cobză = a lega (pe cineva) strâns (de mâini și de picioare). – Din ucr., rus., pol. kobza.

CÓBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, întrebuințat spre a acompania alte instrumente, de obicei vioara. Tocmeau un lăutar cu cobza și altul cu țambalul. PAS, Z. I 170. E zarvă; din partea cealaltă a ogrăzii vine viers de vioară și murmur moale de cobză; hora se învîrte și flăcăii strigă. SADOVEANU, O. I 72. Și mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. Da lasă-ți cobza la o parte și vină azi cînd te chem. ALECSANDRI, T. I 35. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu cobza = a amăgi, a înșela (pe cineva). A-i face (cuiva) pîntecele cobză = a bate tare (pe cineva). Să-i faci chica topor, spinarea dobă și pîntecele cobză. CREANGĂ, P. 254. A lega cobză (pe cineva) = a lega (pe cineva) strîns tare, cu coatele la spate; a lega fedeleș, a lega burduf. Au tăbărît ipistații... l-au legat cobză pe el și pe calfele lui și i-au purtat prin tîrg. PAS, Z. I 161. Turcul fu legat cobză și luat la vale. ZAMFIRESCU, R. 127. El o legă de copaci, cobză. ISPIRESCU, L. 201.

CÓBZĂ ~e f. Instrument muzical cu coarde constând dintr-o cutie de rezonanță foarte bombată, care produce sunete prin ciupire. * A lega pe cineva ~ a lega pe cineva strâns (de mâini și de picioare). A duce pe cineva cu ~a a înșela pe cineva; a minți. /<rus., ucr., pol. kobza

cobză f. instrument muzical compus din cinci bucăți de lemn de paltin, lipite între ele, iar tabla de armonie e făcută din lemn de brad, are zece coarde (vorbă specială cântecelor moldovenești): lin vioarele sună, iar cobza ține hangul EM. [Rut. KOBZA, un fel de lăută, de aceeaș origină cu cobuz]. ║ adv. țeapăn: a lega cobză (adică întins ca coardele cobzei).

cóbză f., pl. e (rut. pol. kobza, rus. kobíza, ung. koboz, kobza. V. cobuz). Un fel de mandolină maĭ mare, dar cu gîtu maĭ scurt, destul de întrebuințată de lăutarĭ. Adv. Legat cobză, legat burduf, fedeleș, așa în cît să nu se maĭ poată mișca. V. mandoră.

cóbză s. f., g.-d. art. cóbzei; pl. cóbze

cóbză s. f., g.-d. art. cóbzei; pl. cóbze

cobză, -ze.

cobză Rubedeniile sale de altădată pot fi văzute în picturile murale ale mai multor mănăstiri și biserici, începând din sec. 16. Foarte răspândită până nu demult, mai ales în Muntenia, Moldova și Bucovina, în zilele noastre este din ce în ce mai rară. Prin excelență instr. lăutăresc de acomp., se compune dintr-o cutie de rezonanță* adâncă, formată din mai multe „doage” din lemn de nuc și paltin, numită „burduf” sau „bârdan”, o „față” dintr-o scânduriță de molift și un „gât” scurt și larg din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt înspre spate. Strunele sunt legate de un cordar* din lemn de brad fixat pe partea inferioară a „feței” și întinse cu ajutorul unor „cuie” de lemn tare. O c. are între 8 și 12 coarde, orânduite în patru coruri din câte două sau trei. În orice grup de coarde poate fi una mai groasă. Cele groase, numite de obicei „burdoaie”, sunt acordate cu o octavă mai jos față de cele subțiri. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii și ciupite cu o pană de gâscă.

cobză, cobze s. f. gură.

a cânta la cobză expr. (intl.) a denunța, a trăda.

a duce cu cobza / iordanul / muia / preșul expr. (intl.) a înșela, a minți.

a lega (pe cineva) burduf / cobză expr. a lega (pe cineva) strâns ca să nu poată scăpa.

a se face cobză / cocă expr. a se îmbăta foarte tare.