BOÁRE s. f. 1. Adiere plăcută de vânt. 2. Miros plăcut, mireasmă, parfum.- Lat. boreas.

boare sf [At: PARACLIS (1639), 30^v / 7 / Pl: (nob) bori / E: nct] 1 (Înv) Vifor. 3 (Adiere de) vânt lin. 4 Abur. 5 Miros. 6 Aromă. 7 Zăpușeală. 8 Pâclă.

BOÁRE s. f. Adiere plăcută de vânt. – Lat. boreas.

BOÁRE s. f. 1. Vînt lin și răcoritor (mai ales de seară sau de dimineață); suflare, adiere de vînt. Mii și mii de grîne-nalte, Aurite și învoalte, Fremătau în boarea blîndă. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Stătea în picioare, vîngă focul lor... înalt, cu capul alb, înfiorat ușor de boarea serii. GALAN, Z. R. 376. Flăcăii se soreau răzimați de ziduri și primeau drept în față, cu ochii închiși pe jumătate de plăcere, boarea caldă a primăverii, cu miros de pămînt umed. SADOVEANU, O. VI 257. Lunca-i goală; la fîntînă E pustiu; și nu se-ngînă Nici o boare. COȘBUC, P. I 221. Adie boarea dulce din verzile cîmpii. ALECSANDRI, P. III 449. ◊ Fig. Să-și soarbă [fluturii] proprii destine... Din rodnica boare A vieții ce vine. TOMA, C. V. 233. 2. Fig. Abur; miros, parfum, aromă, mireasmă. Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană. ANGHEL, Î. G. 20.

BOÁRE s. f. 1. Adiere de vânt lină și răcoritoare. 2. Fig. Mireasmă, parfum. – Lat. boreas.

BOÁRE f. Suflare ușoară de vânt; adiere; briză. [Art. boarea; G.-D. boarei; Sil. boa-re] /<lat. boreas

BOARE s. f. sg. (ȚR) Furtună, vijelie. Marea să va turbura și de boare vor fi răutăți celor ce îmblă pre ea. C 1717, 199^v. Etimologie: lat. boreas. Cf. fouaș, vicodol. substantiv feminin

boare f. 1. adiere: freamătul undei când boarea o răsfață BOL.; 2. răcoare plăcută. [Cf. it. dial. BORIA, vânt].

boáre f., pl. borĭ (lat. bóreas, vgr. boréas, crivăț). Zefir, abureală, vînt lin.

boáre s. f., g.-d. art. boárei

boáre s. f.

BOÁRE s. 1. v. adiere. 2. v. zefir.

BOÁRE s. v. aromă, balsam, mireasmă, parfum.

BOARE s. 1. adiere, pală, suflare, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Se simțea o ~ de vînt.) 2. adiere, zefir, (rar) aură. (~ mișcă ușor frunzele.)

boare s. v. AROMĂ. BALSAM. MIREASMĂ. PARFUM.

boáre s. f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zăpușeală, căldură. – 3. Adiere de vînt. – Mr. boră, megl. boari. Lat. văpōrem, pronunțat normal *baporem. Trebuie să se presupună o fază intermediară asimilată *baborem, al cărei rezultat normal este *băoare › boare, cf. subala › (sub)suară. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel puțin pentru primele două accepții; cea de „adiere de vînt” este numai secundară și pînă la un anume punct incertă (în ex. pe care le menționează DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecvența cu care se întrebuințează expresia o boare de vînt arată că nu este posibil să se caute un etimon care să însemne de la sine „vînt”). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevăzut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic și ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteză care, adoptată de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 și Scriban, prezintă mari dificultăți semantice (cum am arătat, boare nu înseamnă „vînt” ci „duhoare”; pe de altă parte, implică noțiunea de „fierbinte”, cf. Dosoftei; nu-i nime să-i scape de boare, să se-ascunză de dîns la răcoare; în timp ce, dimpotrivă, Boreas este vîntul rece din nord). În fața ipotezei, lui Densusianu se ridică cea a lui Pușcariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care derivă pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioară, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bură.