BEATITÚDINE s. f. 1. Stare ideală de înțelepciune la Aristotel, stoici, Spinoza etc. 2. (În patologia mintală contemporană) Euforie permanentă, însoțită de indiferență față de împrejurările exterioare. 3. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.

beatitudíne sf [At: BOGZA, C.O.159 / P: be-a~ / Pl: ~ni / E: lat beatitudo, -inis cf fr beatitude] 1 Extaz religios. 2 (Liv) Stare de totală fericire.

BEATITÚDINE s. f. (Livr.) Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatitudo, -inis. Cf. fr. béatitude.

BEATITÚDINE s. f. Stare de fericire deplină. O liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă. HOGAȘ, M. N. 159. ◊ (Poetic) Cînd vine întunericul... toată beatitudinea în care se află scufundat ținutul poate fi auzită. BOGZA, C. O. 159. ◊ (Ironic) Am intrat în starea de beatitudine – sînt complet ramolit. CARAGIALE, O. VII 90. – Pronunțat: be-a-.

BEATITÚDINE s. f. Stare de fericire deplină. [Pr.: be-a-] – Fr. béatitude (lat. lit. beatitudo, -inis).

BEATITÚDINE s.f. Stare de fericire deplină, de încântare, stare patologică de euforie permanentă, de indiferență față de situațiile și întâmplările din jur. [< lat. beatitudo, cf. fr. béatitude].

BEATITÚDINE s. f. 1. stare de fericire deplină. 2. stare patologică de euforie permanentă. (< lat. beatitudo, fr. béatitude)

BEATITÚDINE f. Stare de fericire deplină; euforie; extaz. [G.-D. beatitudinii; Sil. be-a-] /<lat. beatitudo, ~inis

beatitudine f. fericire perfectă de care se bucură aleșii în împărăția cerurilor.

*beatitúdine f. (lat. beatitúdo -údinis). Fericire supremă și eternă. Cele opt beatitudini, cele opt fericirĭ ale evangheliiĭ.

beatitúdine (be-a-) s. f., g.-d. art. beatitúdinii

beatitúdine s. f. (sil. be-a-), g.-d. art. beatitúdinii

BEATITÚDINE s. v. fericire.

beatitudine s. v. FERICIRE.