împoncișa [At: PSALT. 23/26 / V: (înv) ~pom~, (cscj) ~și / Pzi: ~șez / E: în- + ponciș cf împonci] (Înv) 1 vr A se împotrivi cuiva. 2 vr (Îf împonciși) A se contrazice. 3 vr A ajunge într-o situație conflictuală. 4 vt A amenința pe cineva cu arma. 5 vt A încrucișa armele. 6 vr A se uita urât la cineva. 7 vt A înfige un obiect ascuțit.

ÎMPONCIȘÁ, împoncișez, vb. I. (Învechit) 1. Refl. A veni în conflict (cu cineva sau ceva), a fi în dezacord; a se contrazice. Oarecare prejudecăți de boierie... de multe ori se împoncișau cu dreptele sale cugete și fapte. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte ascuțite) A înfige. Frații Buzești îi scăpară zilele [lui Mihai Viteazul], ucigînd la vreme pe turcul care își împoncișase sulița în pîntecele eroului. ODOBESCU, S. III 607.

A ÎMPONCIȘÁ ~éz tranz. pop. (obiecte ascuțite la vârf) A face să intre (adânc) cu ascuțișul; a înfige; a împlânta. /în + ponciș

A SE ÎMPONCIȘÁ mă ~éz intranz. A veni în conflict cu cineva sau ceva; a fi în dezacord. /în + ponciș

împoncișà v. a întoarce (în direcțiunea opusă): un turc împoncișă sulița asupra lui BĂLC.

împoncișéz v. tr. (d. ponciș). Întorc contra: a împoncișa ochiĭ, sulița asupra cuĭva. V. refl. Mă opun (Vechĭ). Mă uĭt ponciș: a te împoncișa la cineva. – Vechĭ și ponc-.

împoncișá (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 3 împoncișeáză, 1 pl. împoncișắm; conj. prez. 3 să împoncișéze; ger. împoncișấnd

împoncișá vb., ind. prez. 1 sg. împoncișéz, 3 sg. și pl. împoncișeáză, 1 pl. împoncișăm; conj. prez. 3 sg. și pl. împoncișéze; ger. împoncișând

ÎMPONCIȘÁ vb. v. împotrivi, opune.

împoncișa vb. v. ÎMPOTRIVI. OPUNE.