SCÂRȚÂÍ, scấrțâi, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin frecare, deplasare, din cauza greutății etc.) un zgomot ascuțit, strident, neplăcut. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scârțâie (carul) = a mitui. (Tranz.) A scârțâi ușa cuiva = a stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri) A merge, a înainta cu greu (făcând un zgomot strident). ♦ (Despre încălțăminte) A produce (în timpul mersului) un zgomot ascuțit, caracteristic. 2. P. anal. A cânta prost, strident, dintr-un instrument muzical cu coarde. ◊ Tranz. Scârțâie o melodie. ♦ A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsat) tocul pe hârtie. 3. (Despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul produs prin frecare. 4. Fig. (Fam.; despre acțiuni, activități, întreprinderi) A progresa greu, anevoie; a nu funcționa cum trebuie. ♦ (Despre oameni) A nu se simți bine, a o duce rău cu sănătatea. [Var.: scârțăí, scârțií vb. IV] – Scârț + suf. -âi.

scârțâi [At: ANON. CAR. / V: (îvr) ~ții, scorțăi, (reg) scărțăi, scărțâi, scărții, ~țăi, ~țoi / Pzi: scârțâi, (îvr) ~esc / E: scârț + -âi] 1 vi (D. obiecte, materiale, corpuri, substanțe etc.) A produce (prin frecare, prin apăsare, prin deplasare, sub acțiunea unei greutăți etc.) un zgomot specific ascuțit, strident, neplăcut Si: (rar) a scrâșni, (înv) a prâsni². 2 vi (Îe) A unge osia ca să nu ~e (carul) A câștiga bunăvoința, favoarea etc. cuiva cu daruri sau cu bani Si: a mitui. 3 vt (Rar; fam; îe) A ~ ușa cuiva A stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. 4 (Rar; spc; d. încălțăminte) A produce un zgomot ascuțit, caracteristic, în timpul mersului. 5 vi (Rar; d. vehicule încărcate cu greutăți) A înainta cu greu, producând un zgomot strident. 6 vi (D. insecte) A scoate sunete specifice ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul¹ (1) produs de unele obiecte prin frecare. 7 vi (Fam; d. oameni; adesea dep) A cânta (prost) la un instrument muzical cu coarde (scoțând sunete stridente). 8 vi (D. instrumente muzicale cu coarde) A emite sunete nearmonioase, stridente, false. 9 vi (Fam) A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsând, zgâriind cu) penița pe hârtie (și producând un zgomot specific). 10 vi (Pgn; dep) A scrie. 11 vi (Fam; fig; d. mecanisme, instalații) A funcționa prost, cu greutate, cu randament scăzut. 12 vi (D. acțiuni, activități) A evolua în mod nesatisfăcător, anevoie. 13 vi (D. oameni) A o duce relativ rău cu sănătatea.

SCÂRȚÂÍ, scấrțâi, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin frecare, deplasare, din cauza greutății etc.) un zgomot ascuțit, strident, neplăcut. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scârțâie (carul) = a mitui. (Tranz.) A scârțâi ușa cuiva = a stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri) A merge, a înainta cu greu (făcând un zgomot strident). ♦ (Despre încălțăminte) A produce (în timpul mersului) un zgomot ascuțit, caracteristic. 2. P. anal. A cânta prost, strident, dintr-un instrument muzical cu coarde. ◊ Tranz. Scârțâie o melodie. ◊ A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsat) tocul pe hârtie. 3. (Despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul produs prin frecare. 4. Fig. (Fam.; despre acțiuni, activități, întreprinderi) A progresa greu, anevoie; a nu funcționa cum trebuie. ♦ (Despre oameni) A nu se simți bine, a o duce rău cu sănătatea. [Var.: scârțăí, scârțií vb.IV] – Scârț + suf. -âi.

A SCÂRȚÂÍ scârțâi intranz. 1) (despre obiecte) A produce un zgomot ascuțit, strident, neplăcut în urma frecării sau apăsării. Scârțâie zăpada sub picioare. Scârțâie încălțămintea. ◊ ~ ușa cuiva a sâcâi pe cineva cu una și aceeași rugăminte. 2) (despre care încărcate) A merge anevoios, producând un zgomot caracteristic, cauzat de povara încărcăturii. 3) (mai ales despre insecte) A scoate sunete asemănătoare celor produse prin frecarea a două obiecte. 4) fig. (despre instrumente muzicale sau despre interpreți) A produce sunete stridente și supărătoare. ~ din vioară. 5) pop. (despre mecanisme) A funcționa prost. 6) fig. (despre acțiuni sau despre activități) A se desfășura încet și anevoios. 7) (despre persoane) A o duce rău cu sănătatea. /scârț + suf. ~âi

scărțăi v vz scârțâi

scărțâi v vz scârțâi

scărții v vz scârțâi

scârțăi v vz scârțâi

scârții v vz scârțâi

scârțoi v vz scârțâi

scorțăi^[1] v vz scârțâi

SCÎRȚĂÍ vb. IV v. scîrțîi.

SCÎRȚIÍ vb. IV v. scîrțîi.

SCÎRȚÎÍ, scî́rțîi, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A produce, prin frecare (involuntară), un zgomot ascuțit, strident. Zăpada îi scîrțîia sub opinci, iar el cînta. DUMITRIU, N. 200. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Ar fi ieșit în uliță, dar îi era frică să nu scîrțîie portița. REBREANU, I. 41. Pînă a geme boii, scîrțîie carul, se spune cînd, în loc să se plîngă cei care trudesc, se plîng cei care profită de pe urma trudei acestora. (Fig.) Taci, frate... că-ți scîrțîie gîtul ca o roată de car. ALECSANDRI, T. I 290. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scîrțîie (carul) = a plăti cu vorbe de măgulire, sau, mai ales, cu plocoane, bunăvoința aceluia de care depinzi sau care s-ar putea împotrivi în mod samavolnic dorințelor tale. (Tranz.) A scîrțîi ușa cuiva = a stărui (pe lîngă cineva) cu insistențe repetate și plictisitoare. (Atestat în forma scîrții) Mie nu mi-o scîrțiit nime ușa pînă-n ziua de astăzi, cum o scîrții tu la altele, berbantule! HOGAȘ, DR. II 93. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri mari) A merge, a înainta cu greu. Care cu grîne... scîrțîiau toamna spre șlepurile de pe Dunăre. DUMITRIU, B. F. 72. Carele cu pîine scîrțîiau spre satele munților. C. PETRESCU, S. 197. ◊ (În contexte figurate) Greu să duci munca... cu car, care scîrțîie din toate încheieturile și stă să se rupă sub încărcătură. STANCU, D. 229. ♦ (Despre încălțăminte) A produce un zgomot ascuțit, caracteristic. Păși îndesat pe trotuar, cu ghetele de piele de bizon, care scîrțîiau în noaptea sonoră. C. PETRESCU, Î. I 20. Cu papucii scîrțîind, Cu poalele-n vînt bătînd... Ea la apă să ducea. BIBICESCU, P. P. 263. 2. (Despre animale, mai ales despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scîrțîitul produs prin frecare. [Insectele] se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Tranz. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scîrțîindu-și necontenit cîntecul. SADOVEANU, O. VIII 126. 3. Fig. A cînta prost, scoțînd sunete stridente, dintr-un instrument muzical cu coarde. Scîrțîia din vioară un lăutar, în partea dinspre fund. PAS, L. II 242. ♦ A scrie greu, mișcînd anevoie tocul pe hîrtie. Și începu să scîrțîie înainte într-un registru, c-un condei cu peniță mare, galbenă. SADOVEANU, P. S. 86. Bîra mai are de scîrțîit cu condeiul prin condici. id. A. L. 138. ♦ (Familiar, despre mecanisme, p. ext. despre acțiuni, activități, întreprinderi) A nu funcționa cum trebuie, a merge prost, greu. (Impersonal) Ți-o garantez eu... La început scîrțîie. O săptămînă, o lună, un an... Pe urmă deodată începe să-ți bată vîntul în pupă și atunci... te duce, de nu te mai ajunge nimeni din urmă. C. PETRESCU, C. V. 53. ♦ (Familiar, despre oameni) A o duce rău cu sănătatea. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. – Prez. ind. și: scîrțîiesc (SBIERA, P. 2). – Variante: scîrțăí (C. PETRESCU, Î. I 9), vb. IV.^[1]

scârțăì v. 1. a scoate un sunet ascuțit: ușa neunsă scârțăe; 2. fam. a cânta prost din vioară. [Onomatopee].

scî́rțîĭ și (rar) cî́rțîĭ, a -i v. intr. (d. scîrț, bg. kŭrkam și skŭrcam, ung. karcolni. V. scrîșnesc). Scot un sunet particular din pricină că nu alunec, cum face arcușu pe coardă, osia neunsă, balamaŭa, penița pe hîrtie ș.a.: poarta scîrțîise, ca să nu maĭ scîrțîĭe, o lăsă (Rebr. 2, 230). V. tr. Fac să scîrțîĭe: nu știŭ cine a scîrțîit ușa. Fig. Cînt prost din vioară (tr. și intr.). Roata scîrțîĭe, cutare face gură ca să ungi osia (să-ĭ daĭ parale). V. zdrăngănesc.

scârțâí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. scấrțâi, 3 scấrțâie, imperf. 3 sg. scârțâiá; conj. prez. 3 să scấrțâie; ger. scârțâínd

scârțâí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. scârțâi, 3 sg. și pl. scârțâie, imperf. 3 sg. scârțâiá; ger. scârțâínd

scîrțîi (ind. prez. 1 sg. scîrțîi, 3 sg. și pl. scîrțîie)

scârțâiu, -țâe 3, -țâiam 1 imp.

SCÂRȚÂÍ vb. 1. (înv.) a prâsni. (Ce ~ acolo?) 2. a pârâi. (Dușumeaua ~.) 3. a scrâșni. (Cheia ~ în broască.)

SCÎRȚÎI vb. 1. (înv.) a prîsni. (Ce ~ acolo?) 2. a pîrîi. (Dușumeaua ~.) 3. a scrîșni. (Cheia ~ în broască.)

scârțăi, scârțăi v. i. 1. a cânta prost, strident, la un instrument muzical cu coarde 2. (d. acțiuni, activități, întreprinderi) a progresa greu / anevoie, a nu funcționa cum trebuie 3. (d. o afirmație) a nu fi plauzibilă