RECHIZITÓRIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, motivele pe care se sprijină acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. 2. Fig. Acuzare gravă și violentă. [Var.: rechizitór s. n.] – Din fr. réquisitoire.

rechizitoriu sn [At: RUSSO, S. 115 / V: ~tor, ~ium / Pl: ~ii / E: fr réquisitoire, lat requisitorium] 1 (Jur) Act prin care procurorul pune în mișcare acțiunea penală împotriva unui infractor și dispune trimiterea lui în judecată. 2 Cuvântare a procurorului în care acesta expune în fața instanțelor de judecată punctele pe care se sprijină acuzarea. 3 (Fig) Acuzare gravă (și violentă) bazată pe o amplă documentare.

RECHIZITÓRIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. 2. Fig. Acuzare gravă și violentă. [Var.: rechizitór s. n.] – Din fr. réquisitoire.

RECHIZITÓRIU, rechizitorii, s. n. 1. Act elaborat de procuror prin care acesta cere judecarea (și pedepsirea) unui vinovat. ♦ Cuvîntare a procurorului, în care acesta expune, în fața instanței de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. Fig. Acuzare gravă și (uneori) violentă. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante și poziția sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din țară să fie prelungită. SADOVEANU, E. 52. Trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. C. PETRESCU, Î. II 86.

RECHIZITÓRIU s.n. 1. Act prin care un procuror își sprijină acuzarea și cere condamnarea unui acuzat. ♦ Expunere a procurorului în care acesta arată punctele de acuzare. 2. (Fig.) Acuzare violentă, bazată pe o amplă documentare. [Pron. -riu, pl. -ii, var. rechizitor s.n. / cf. fr. réquisitoire].

RECHIZITÓRIU s. n. 1. expunere a procurorului într-o instanță în care se formulează punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. (fig.) acuzare gravă și violentă. (< fr. réquisitoire, lat. requisitorium)

RECHIZITÓRIU ~i n. 1) Cuvântare de acuzare a procurorului la un proces judiciar. 2) Act procesual prin care procurorul trimite în judecată un inculpat. 3) Acuzație gravă și violentă. /<fr. réquisitoire

rechizitoriu n. 1. acuzare făcută de ministerul public într’un tribunal; 2. fig. imputări violente.

*rechizitóriŭ n. (d. lat. requisitum, supinu luĭ requirere, a întreba; fr. requisitoire. V. rechizițiune). Acuzarea pronunțată de procuror la judecată. Fig. Acuzațiune violentă.

rechizitor sn vz rechizitoriu

RECHIZITÓR s.n. v. rechizitoriu.

rechizitóriu [riu pron. rĭu] s. n., art. rechizitóriul; pl. rechizitórii, art. rechizitóriile (-ri-i-)

rechizitóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. rechizitóriul; pl. rechizitórii, art. rechizitóriile (sil. -ri-i-)

rechizitoriu, -torii.

rechizitór (= rechizitoriu) s. n., pl. rechizitórii

RECHIZITORIU (< fr. réquisitoire < lat. requisitus, căutat) În elocința juridică, discurs rostit de procuror înaintea tribunalului și în care se cere aplicarea legii împotriva celui ce s-a făcut vinovat de vreo crimă sau alt delict. Apărător al moralei și societății, magistratul însărcinat cu această grea misiune este obligat să se mențină în limitele justiției, neavînd dreptul să exagereze vina inculpatului, nici să ceară o pedeapsă mai mare decît fapta acestuia.