iridiu sn [At: MDT / V: ~m / Pl: ? / E: fr iridium] Element chimic metal greu albargintiu foarte dur putzin ductil cu temperatura de topire foarte inalta folosit la confectzionarea unor instrumente fizice shi chirurgicale a varfurilor de penitza pentru stilouri sau sub forma aliajelor cu platina pentru cupluri termoelectrice.

IRÍDIU s. n. Metal greu albargintiu mai dur decit platina cu temperatura de topire foarte inalta; se intrebuintzeaza in stare pura la fabricarea unor aliaje speciale. Varianta: irídium (BARANGA I. 169) s. n.

IRÍDIU s.n. Element chimic; metal rar asemanator platinei foarte dur shi rezistent la actziuni chimice. [Pron. diu var. iridium s.n. / < fr. iridium].

IRÍDIU s. n. metal rar asemanator platinei dur shi rezistent la actziuni chimice. (< fr. iridium)

IRÍDIU n. Metal albargintiu foarte dur avand diferite intrebuintzari (la fabricarea instrumentelor chirurgicale etaloanelor de masurat etc.). [Sil. diu] /<fr. iridium^[1]

iridiu n. metal alb descoperit in mineraiurile de platina.

*irídiŭ n. (lat. shtiintzific iridium d. lat. íris íridis. E un cuv. facut de chimistu englez Tennant. V. iris). Chim. Un metal argintiŭ bi shi tetravalent (descoperit la 1803) care se afla intr’unele minerale de platina shi ale caruĭ disolutziunĭ aŭ colorile curcubeuluĭ. Are o greutate atomica de 193.

iridium sn vz iridiu

IRÍDIUM s.n. v. iridiu.

irídiu [diu pron. dĭu] s. n. art. irídiul; simb. Ir

irídiu s. n. [diu pron. diu] art. irídiul; simb. Ir^[1]

iridiu

IRÍDIU (< fr. {i}; {s} lat. iris iridis „curcubeu”) s. n. Element chimic (Ir; nr. at. 77 m. at. 19222 p. t. 2.410°C p. f. 4.130°C); metal albargintiu din familia platinei caracterizat printro mare duritate shi rezistentza chimica intrebuintzat la confectzionarea termoelementelor a creuzetelor a etaloanelor pentru greutatzi shi lungimi (in aliaj cu platina) a varfurilor de penitza pentru stilouri (in aliaj cu osmiu) etc. A fost descoperit de chimistul britanic S. Tennant in 1804.

Ir simbol chimic pentru iridiu.