dudău sn [At: DOSOFTEI, V. S. ap. TDRG / V: ~dac, ~dăi, ~deu sn, ~daie, ~dauă sf / Pl: ~daie, ~dăie, ~deie, ~ri / E: ns cf mg dudva] 1 (Bot; pop) Cucută (Conium maculatum). 2 (Bot; pop) Cicoare (Cichorium intybus). 3 (Bot; pop) Cânepă (Cannabis sativa). 4 (Bot; pop; csc) Bălării. 5 (Pop; îe) Cât hăul și ~ul Niciodată. 6 (Reg) Loc viran pe care cresc buruieni. 7 (Reg; îf dudăi) Putină fără fund pe care se întinde o piele pentru confecționarea buhaiului sau a tobei. 8 (Orn; reg) Cufundar (Gavia).

DUDẮU, dudaie, s. n. (Bot.) Cucută; (cu sens colectiv) buruieni, bălării. Lîngă dudău des, noaptea li se părea mai caldă. SADOVEANU, M. C. 101. Dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău. NEGRUZZI, S. II 260. Oltule, Oltețule! Seca-ți-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. – Pl. și: dudăuri (POPA, V. 75), (s. m.) dudăi (BUJOR, S. 23).

DUDẮU ~áie n. pop. 1) Loc năpădit de buruieni (mari); bălărie. 2) Plantă erbacee înaltă cu tulpina erectă din familia umbeliferilor, cu rădăcina și fructele otrăvitoare, folosită în scopuri medicinale; cucută. [Sil. du-dău] /cf. ung. dudva

dudău n. Mold. iarbă mare, bălărie: prin dudaie se’nfundă POP. [Ung. DUDVA].

dúdăŭ n. pl. ăĭe (d. dudă 2, ca și ung. dudva, dudăŭ, și rut. dúdva, cucută). Mold. Bălăriĭ, loc acoperit de buruĭene marĭ.

dudác sn vz dudău

dudáe sf vz dudău

dudắi¹ sm vz dudău

dudéu sn vz dudău

dúdăĭ V. duduĭ.

dúduĭ, a- í v. intr. (imit. înrudit cu ung. dödögni, dödörögni, a bufni, a face gură, dudulni, a striga ca pupăza. V. durduĭ). Răsun înfundat: mașina duduĭa de mult foc; acest on e așa de greŭ, în cît duduĭe pămîntu cînd merge! V. tr. Olt. Trans. Munt. Alung, expulsez. – În Olt. și dúdăĭ. V. dupăĭ.

dudắu (pop.) s. n., art. dudắul; pl. dudáie

dudău s. n., art. dudăul; pl. dudáie

DUDĂU s. v. bălărie, buruiană, cucută.

dudău s. v. BĂLĂRIE. BURUIANĂ. CUCUTĂ.

dudắu, dudaie, s.n. – (bot.) Cucută (Conium maculatum). Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze mari, flori albe și fructe brun-verzui, întrebuințată ca medicament. – Cf. magh. dudva „buruiană, bălărie” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

dudắu, s.n. – (bot.) Cucută (Conium maculatum). Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze mari, flori albe și fructe brun-verzui, întrebuințată ca medicament. – Cf. magh. dudva (MDA).

dudăí, vb. tranz. – 1. (reg.; înv.) A fugări, a alerga: „Merge-i tu, li-i dudăi, / Până-n fundu’ grădinii” (Bârlea, 1924, II: 200). 2. A șuiera, a bate cu putere: „Când vântuțu-a dudăi” (Șieu, 1925). – Formă onomatopeică, cf. dudui (MDA).

dudăí, vb. tranz. – 1. A fugări, a alerga: „Merge-i tu, li-i dudăi, / Până-n fundu’ grădinii” (Bârlea 1924 II: 200). 2. A șuiera, a bate cu putere, cu intensitate: „Când vântuțu-a dudăi” (Șieu, 1925). – Formă onomatopeică.