dojánă sf [At: CORESI, EV., ap. DR ms / V: (înv) ~jeá~, doșiá~ sf / Pl: ~jéne / E: dojeni] 1 (Înv) Îndrumare. 2 Observație moralizatoare, făcută cuiva care a comis o greșeală (ușoară) Si: mustrare, ceartă, morală. 3 Exprimare a nemulțumirii printr-o dojană (2). 4 (Reg; îe) A sta de (sau la) ~ A sta de vorbă Si: (pfm) a sta la taifas.

DOJÁNĂ, dojeni, s. f. Observație făcută cuiva, mustrare, ceartă. Era grozav de leneș, indiferent la dojană ca și la laudă. GALACTION, O. I 114. Îi primea dojenile fără crîcnire. REBREANU, R. I 119. Fana... mi-a înțeles gîndul și mi l-a spus tare, cu dojană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 11. – Pl. și: dojane (ALECSANDRI, T. 505).

DOJÁNĂ dojéni f. Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire; reproș; bănuială; imputare; mustrare. /v. a dojeni

dojană f. mustrare aspră. [Abstras din dojeni].

dojánă f., pl. e saŭ ănĭ (din dojenesc). Mustrare.

dojánă s. f., g.-d. art. dojénii; pl. dojéni

dojánă s. f., g.-d. art. dojénii; pl. dojéni

dojană, pl. dojeni

dojană, -jeni.

DOJÁNĂ s. v. ceartă.

DOJANĂ s. admonestare, ceartă, certare, dojenire, imputare, morală, mustrare, observație, reproș, (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, răpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a cumințit.)

Dojană ≠ laudă

dojánă, dojeni s. f. Observație cu caracter moralizator, făcută cuiva care a comis o greșeală (ușoară); mustrare, ceartă. ◊ Dojană arhierescă = dojană făcută de un arhiereu. – Din dojeni (deriv. regr.).