KÍC caice s. n. 1. Ambarcatziune ingusta cu vele cu doua catarge cu pupa shi prora ascutzite mai inalte decat restul bordajului. 2. Luntre ushoara lunga shi ingusta incovoiata la capete folosita in Orient. Din tc. kayık.

kíc sn [At: URICARIUL ap. LET. 171 / V: ~iúc / Pl: ~ice / E: tc kayık] 1 (Inv) Ambarcatzie ingusta cu vele cu doua catarge cu pupa shi prora ascutzite mai inalte decat restul bordajului. 2 Luntre turceasca lunga shi ingusta incovoiata la capete.

KÍC caice s. n. 1. Ambarcatzie ingusta cu vele cu doua catarge cu pupa shi prora ascutzite mai inalte decat restul bordajului. 2. Luntre turceasca ushoara lunga shi ingusta incovoiata la capete. Din tc. kayik.

KÍC caice s. n. Mica nava cu pinze (folosita mai mult in Bosfor). Venise un popa batrin shi cu glas desfundat De pe un caic parasit sa prohodeasca marea. LESNEA I. 39. Un caic soseshte in tacereadinca SHi pe sub ferestre la serai a stat. BOLINTINEANU O. 101. ♦ Luntre ushoara lunga shi ingusta cu cele doua capete incovoiate. Spumegind se bate Dunarea de maluri Caicul porneshte clatinat de valuri. IOSIF V. 78. Departe incolo un pescar turc tragea la edec in tacere caicul sau incarcat. ODOBESCU S. I 140.

KÍC caice s. n. 1. Mica nava cu vele (shi cu motor) avand pupa shi prora mai inalte decat restul bordajului. 2. Luntre ushoara lunga shi ingusta incovoiata la capete. Tc. kayik.

KÍC ~ce n. 1) Ambarcatzie ingusta cu capetele ascutzite shi cu doua catarge. 2) Luntre (pescareasca) ushoara lunga shi ingusta incovoiata la capete. [Sil. caia] /<turc. kayik

caic n. luntre ushoara turceasca tzuguiata la ambele capataie: doarme’n leganarea lungelor caice AL. [Turc. KAYIK].

kíc n. pl. e shi rar urĭ (turc. kaĭik kaĭuk; ngr. kaiki bg. sirb. kaik rus. kaĭúk). Corabie maĭ mica shi maĭ lata dar mult maĭ mare de cit luntrea.

ceftékíc sn [At: SHIO / Pl: nct / E: tc çifte kayik] (Inv) Fes in forma de caic purtat odinioara de femei.

kíc (barca cu vele luntre) s. n. pl. kíce

kíc s. n. pl. kíce

caic pl. caice

kíc (kíce) s. n. Canoe ambarcatzie ushoara. Mr. caiche. Tc. kayik (SHeineanu II 76; Roesler 594; Lokotsch 1014; Ronzevalle 130); cf. ngr. ϰαïϰι; bg. sb. kaik. Der. caicgiu s. m. (vislash barcagiu) din tc. kayikçi.