bruftui vt [At: DAMÉ, T. 103 / V: ~tului, ~ust~, ~uslui / E: nct] 1 (Reg) A arunca pe perete (cu mistria) un strat de bruftuială Si: a lipi, a tencui. 2 (Reg) A opări ceva în pripă. 3 (Fig) A arunca cuiva cuvinte aspre, pe un ton dur. Si: a certa Cf a brichini.

BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mold.) A arunca (pe perete) cu mistria un strat de bruft; a tencui. 2. Fig. A arunca (cuiva) cuvinte aspre, a vorbi pe un ton aspru, a ocărî; a repezi, a brusca. Totdeauna o bruftuia... și o ocăra cu imputarea că ea face ochi dulci logofătului. SANDU-ALDEA, U. P. 184.

BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Reg.) A pune cu mistria un strat de bruft. 2. Fig. A arunca cuiva cuvinte aspre; a repezi, a brusca.

A BRUFTUÍ ~iésc tranz. 1) (pereți, ziduri etc.) A acoperi cu tencuială (prin aruncare cu ajutorul mistriei). 2) pop. (persoane) A trata cu asprime; a repezi; a brusca. /Orig. nec.

bruftuì v. 1. a tencui un zid; 2. fig. a se răsti, a brusca: începu s’o gonească și s’o bruftuiască.

bruftului v vz bruftui

bruftuĭésc v. tr. (d. bruft. V. pirsnesc). Acoper cu bruft. Fig. Bruschez cu vorba saŭ și cu ghĭontu.

bruftuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bruftuiésc, imperf. 3 sg. bruftuiá; conj. prez. 3 să bruftuiáscă

bruftuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bruftuiésc, imperf. 3 sg. bruftuiá.; conj. prez. 3 sg. și pl. bruftuiáscă

BRUFTUÍ vb. v. brusca.

bruftui vb. v. BRUSCA.

bruftui, bruftuiesc, v. t. 1. a certa, a dojeni. 2. a brusca (pe cineva).

bruftului, bruftuluiesc v. t. v. bruftui.