țuști¹ [At: DONICI, F. II, 36/11 / V: țușt / E: fo] 1 i (Adesea cu valoare predicativă) Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe și zgomotul produs de această mișcare. 2 i (Reg; îc) ~-huști Cuvânt care imită mișcări precipitate, făcute pe ascuns. 3 i (Mol) Cuvânt cu care se alungă măgarii Si: (reg) ciuș. 4 s (Reg; îcs) De-a ~ul Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 5 sm (Reg) Copil.

ȚÚȘTI¹ interj. Țîști. Fac țuști din baltă ș-o iau la sănătoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele. CREANGĂ, A. 67. ◊ (Cu valoare de verb) Se sui pe un comănac pînă cînd îi veni bine, și, deodată, țuști în spinarea calului. VISSARION, B. 15. Tată-său îl fugărește, el țuști pe o parte și vine pe alta, și tumba jos. PĂUN-PINCIO, P. 110. Șoaricul a mirosit Aproape de mîncare... Și tocma de subt lup furînd o fărmătură: Țuști iute-n crăpătură. DONICI, F. 73.

ȚUȘTI interj. (se folosește pentru a reda o mișcare bruscă și neașteptată a unei ființe care țâșnește de undeva). Iepurele ~ din tufiș. ◊ A face ~ a se deplasa iute dintr-o singură mișcare. /Onomat.

țuștĭ (Mold.) interj. care arată zgomotu unuĭa care ĭese orĭ fuge de odată (rudă cu rut. šustĭ): copiiĭ țuștĭ de supt pat, supt pat, în pat! – În sud și țî́ștĭ, în Munt. țî́ștĭ, țîbî́ștĭ și bî́ștĭ. (Bîștĭ se zice și cînd mînĭ oile). În Olt. vî́ștĭ (Șez. 1922, 54). V. țîșnesc.

țușt i, sm vz țuști¹

țuștiu! Mold. int. imită sgomotul săriturei subite: fac țuștiu din haltă și o iau la sănătoasa CR. [Onomatopee].

țîștĭ, V. tuștĭ.

țuști interj.

țuști interj.

ȚUȘTI interj. zbughi!, (rar) zvâc!, (prin Munt.) tâlvâc!, (Transilv. și Ban.) tulai! (Iepurele, ~! din tufiș.)

ȚUȘTI interj. zbughi!, (rar) zvîc!, (prin Munt.) tîlvîc!, (Transilv. și Ban.) tulai! (~! din tufiș.)

țuștí, interj. – Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă: „Popa țuști acasă repede, să nu îl vadă Păcală” (Bilțiu, 1994: 305). – Onomatopee (MDA).