ȚOÁPĂ, țoape, s. f. (Pop.) Persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan, mitocan. – Țop + suf. -ă.

țoapă¹ sf [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~pe / E: nct] (Olt) 1 Lovitură de bâtă. 2 Bâtă.

țoapă² sf [At: CV 1950, nr.4, 34 / Pl: ~pe / E: nct] (Mun) Fată care sare și joacă mult.

țoapă³ sf [At: PAȘCA, GL. / Pl: ? / E: nct] (Reg) Amestec de minereu de aur măcinat fin și mercur.

țoapă⁴ sf vz țop²

țoapă⁵ sf vz țopă

ȚOÁPĂ, țoape, s. f. (Fam.) Persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan, mitocan. – Țop + suf. -ă.

ȚOÁPĂ, țoape, s. f. Persoană cu apucături grosolane, bădăran. Niște nespălați, niște țoape. V. ROM. aprilie 1954, 19.

ȚOÁPĂ ~e f. fam. Femeie necioplită, prost crescută; țopârlancă; mitocancă; bădărancă. /țop + suf. ~ă

1) țoápă (oa dift.) f., pl. e (d. țopan, ca moacă d. mocan). Iron. Țopîrlan: se umpluse cîrcĭuma de țoape.

2) țoápă f., pl. e (d. țoapă 1. Cp. cu moacă 2). Olt. Bîtă. Lovitură de bîtă. Dun. (Ilf.). Un fel de prostovol maĭ mic de baltă.

țoápă (pop.) s. f., g.-d. art. țoápei; pl. țoápe

țoápă s. f., g.-d. art. țoápei; pl. țoápe

ȚOÁPĂ s., adj. 1. s., adj. v. mitocan. 2. s. v. mitocancă.

ȚOAPĂ s., adj. 1. s., adj. bădăran, grosolan, mitocan, mîrlan, mîrlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țopîrlan, vulgar, (pop.) mocan, mocîrțan, modîrlan, pădureț, rîtan, țopîrcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modîrlău, modoran, mogîldan, necunoscător, negîndit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. 2. s. bădărancă, mitocană, mîrlancă, mojică, țopîrlancă.

țoápă¹, țoápe, s.f. (reg.) lovitură de bâtă.

țoápă², țoápe, s.f. (reg. și fam.) 1. persoană cu apucături grosolane; bădăran, țopârlan; mitocan. 2. fată care joacă și sare mult.

țoapă, țoape s. f. 1. mahalagioaică; femeie cu apucături vulgare 2. femeie lipsită de bun gust