ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.^[1]

ștab¹ [At: FUND. 48/24 / V: (înv) st~ / Pl: -uri sn, -i sm / E: ger Stab, rs штаб] 1 sn (înv; șîc -major) Stat-major. 2 sn (înv; șîc ~-general ori ~ul-oștirii sau ~ domnesc sau împărătesc) Comandament suprem al forțelor armate ale unei țări, al unei armate expediționare sau de ocupație. 3 sn (Înv; și îae) Sediul ștabului¹ (2). 4 sn (Înv; și îae) Marele-stat-major. 5 sm (Înv; șîc ~-ofițer) Ofițer care facea parte dintr-un ștab¹ (1). 6 sm (Înv; pex) Ofițer superior. 7 sm (Înv; îc) ~-doctor Medic militar superior. 8 sm (Fam; adesea irn) Persoană care face parte din conducerea unei instituții, a unei organizații etc.

ștab² sn [At: GLOSAR REG. / Pl: ? / E: ger Stab (hobel)] (Reg) Rindea cu care se rotunjesc muchiile la obiectele din lemn.

ȘTAB (1) ștaburi, s. n., (2, 3) ștabi, s. m. 1. S. n. (Înv.) Stat-major. 2. S. m. (Înv.) Ofițer care făcea parte dintr-un ștab (1); p. ext. ofițer superior. ◊ Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. 3. S. m. (Fam.) Persoană de vază pe plan social; șef, conducător. – Din germ. Stab, rus. štab.

ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., și (2) ștabi, s. m. 1. (Germanism învechit) Stat-major. Rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac. RUSSO, O. 49. ◊ Fig. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte Alcătuiau un ștab vrednic a fi privit. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Cu sens colectiv) Ofițerii care alcătuiesc statul-major; p. ext. grup de ofițeri superiori. Nu e de loc bucuros acum, cînd vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie, ștabul. CAMIL PETRESCU, O. I 245. Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. Această comisie a venit în adevăr, compusă fiind de un aghiotant domnesc german... și de un ștab-ofițer austriac. I. IONESCU, M. 29. 2. (Astăzi familiar) Șef, conducător.

ȘTAB¹ ~uri n. Organ de conducere a forțelor armate; stat-major. /<germ. Stab, rus. štab

ștab n. stat-major: ștabul regimentului. [Nemț. (GENERAL)STAB].

ștab n., pl. urĭ (rus. štab, d. germ. [general]-stab). Vechĭ. Stat-major. Sediŭ: ștabu regimentuluĭ. V. dejurstvă.

ștab (stat-major) s. n., pl. ștáburi

ȘTAB s. v. conducător, stat-major, șef.

ștab s. v. CONDUCĂTOR. STAT-MAJOR. ȘEF.

ștab (ștaburi), s. n. – 1. (Înv.) Stat Major. – 2. (S. m.) Ofițer din Statul Major. Germ. Stab, prin intermediul rus. štab (Candrea). Este dubletul lui șteap, s. m. (spin, mărăcine), prin intermediul săs. stap (Drăganu, Dacor., III, 709; cf. Graur, BL, III, 43), cf. sb. štap, rus. štepa (în Munt., mai curînd în forma ștep).

ștab s.n. (reg.) rindea cu care se rotunjesc muchiile la obiectele din lemn.