întunecime sf [At: ALECSANDRI, P. III, 5 / Pl: ~mi / E: întuneca + -ime] 1 Întuneric adânc, de nepătruns Si: beznă, obscuritate, (înv) întunecăciune (1), întunericime (1). 2 (Gmț; urmat de pronume posesiv) Apelativ cu care se adresează diavolii mai marilor lor Cf Luminăția-Ta, Măria-Ta. 3-4 (Ccr) (Loc sau) spațiu întunecos Si: (înv) întunericime (2-3). 5 (Pop; îs) ~ de soare Eclipsă. 6 (Înv, fig; rar) Mulțime nenumărată. 7 (Fig) Lipsă de cultură.

ÎNTUNECÍME, întunecimi, s. f. Întuneric adînc, beznă, obscuritate. Pădurea se desfăcea ca două aripi negre, prin întunecimea serii. SADOVEANU, O. IV 465. Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. Apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspînde reci fiori. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ (Personificat) Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, ațîțai un foc uriaș, și întunecimile îngrozite fugiră să-și adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pămîntului. HOGAȘ, M. N. 179. ◊ (Popular) Întunecime de soare = eclipsă de soare.

ÎNTUNECÍME ~i f. Întuneric de nepătruns; beznă. /întúnec + suf. ~ime

întunecime f. 1. întuneric adânc; 2. întunecarea soarelui sau a lunei, eclipsă; 3. fig. lipsă de civilizațiune, barbarie: îți place peste țară să’ntinzi întunecime AL.

întunecíme f. Mare întuneric, întuneric. Eclipsă de soare orĭ de lună. Fig. Incultură.

întunecíme s. f., g.-d. art. întunecímii; pl. întunecími

întunecíme s. f., g.-d. art. întunecímii; pl. întunecími

ÎNTUNECÍME s. 1. v. beznă. 2. v. întuneric.

ÎNTUNECIME s. 1. beznă, întunecare, întuneric, negură, obscuritate, (livr.) tenebre (pl.), (rar) negureală, (Transilv.) șutic, (înv.) întunec, întunericime, (fig.) negru, noapte. (Era o ~ de nepătruns.) 2. întuneric, obscuritate, umbră. (~ nopții se întinde peste natură.)

Întunecime ≠ lumină