înrăire sf [At: JIPESCU, O. 85 / Pl: ~ri / E: înrăi] 1-2 Evoluție a caracterului cuiva spre (mai) rău.

ÎNRĂÍRE s. f. Faptul de a se înrăi.

ÎNRĂÍ, înrăiesc, vb. IV. Refl. și tranz. A deveni sau a face să devină (mai) rău, (mai) răutăcios (mai) grav. – În + rău.

înrăi vtr [At: OLLĂNESCU, H. A. P. 40 / Pzi: ~esc / E: în- + rău] 1-4 (A face să devină sau) a deveni (mai) rău.

ÎNRĂÍ, înrăiesc, vb. IV. Refl. și tranz. A deveni sau a face să devină (mai) rău, (mai) răutăcios. – În + rău.

ÎNRĂÍ, înrăiesc, vb. IV. Refl. A deveni (mai) rău, a se înrăutăți, a se agrava; (despre ființe) a deveni răutăcios, plin de răutate. A cincea zi [rana] a început să se înrăiască. CAMIL PETRESCU, T. II 284. De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi. REBREANU, I. 24. Codrul Se-ndesește, Drumul Se-nrăiește. TEODORESCU, P. P. 497. ◊ Tranz. (Cu privire la ființe) Urîtul înserărilor cu ploi monotone, nopțile lungi și necazurile îl înrăiau pe Gore. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 54.

A ÎNRĂÍ ~iésc tranz. A face să se înrăiască. /în + rău

A SE ÎNRĂÍ mă ~iésc intranz. A deveni rău; a se umple de răutate; a se încâinoșa. /în + rău

înrăì v. a se face mai rău: drumul se înrăiește POP.

înrăĭésc v. tr. (d. răŭ). Fac răŭ (crud): sărăcia l-a înrăit. V. refl. Mă fac răŭ. – Vechĭ mă reĭesc. V. exacerbez.

înrăíre s. f., g.-d. art. înrăírii

înrăíre s. f., g.-d. art. înrăírii

înrăí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înrăiésc, imperf. 3 sg. înrăiá; conj. prez. 3 să înrăiáscă

înrăí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înrăiésc, imperf. 3 sg. înrăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. înrăiáscă

ÎNRĂÍRE s. v. agravare.

ÎNRĂIRE s. agravare, înrăutățire. (~ bolii cuiva.)

ÎNRĂÍ vb. 1. (pop.) a (se) îndrăci, (înv. și reg.) a (se) răi, (reg.) a (se) încâina. (X s-a ~ de tot.) 2. v. agrava.

ÎNRĂI vb. 1. (pop.) a (se) îndrăci, (înv. și reg.) a (se) răi, (reg.) a (se) încîina. (X s-a ~ de tot.) 2. a (se) agrava, a (se) înrăutăți, (grecism înv.) a (se) prohorisi. (Boala i s-a ~.)