ZẤNĂ, zâne, s. f. 1. Personaj feminin din mitologia populară românească, întruchipare mai ales a bunătății și frumuseții, căreia i se atribuie puteri supranaturale și darul nemuririi; fee. 2. (Rar) Zeiță. – Probabil lat. Diana.

zână sf [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 18^r/1 / V: (îvp) zină, (reg) zârnă / Pl: ~ne și (pop) zâni / E: ml Diana] 1-3 (Înv) Zeiță (1-3). 4 Personaj fantastic feminin din basme, imaginat ca o femeie foarte frumoasă și, de obicei, foarte bună, cu puteri supranaturale și cu darul nemuririi Si: (liv) fee, (pop) măiastră, crăiasă (4). 5 (Îc) Zâna-zânelor Cea mai mare peste zâne Si: crăiasă (6). 6 (Reg; lpl) Iele. 7 (Reg) Ursitoare.

ZẤNĂ, zâne, s. f. 1. Personaj feminin, fantastic, din basme, închipuit ca o femeie frumoasă și de obicei foarte bună, cu puteri supranaturale și cu darul nemuririi; fee. 2. (Rar) Zeiță. – Probabil lat. Diana.

ZẤNĂ, zâne, s. f. 1. Personaj fantastic din basme, închipuit ca o femeie foarte frumoasă, cu puteri supranaturale. 2. Zeiță. – Lat. Diana.

ZÂNĂ ~e f. 1) (în basme) Ființă imaginară închipuită ca o femeie foarte frumoasă, înzestrată cu puteri supranaturale și cu influență asupra destinelor oamenilor; fee. 2) fig. Femeie foarte frumoasă. [G.-D. zânei] /< lat. Diana

zână f. V. zină.

zină sf vz zână

zînă s.f. 1 (în mit. pop.) Personaj feminin, închipuit ca o femeie tînără foarte frumoasă și foarte bună, cu puteri supranaturale și cu darul nemuririi; fee. El începu să mulțumească zînei (ISP.). ◊ Zîna zînelor = crăiasa zînelor. Zînă măiastră v maiestru. ◊ Compar. Este frumoasă ca o zînă. 2 (înv.) Zeiță, zeitate. • pl. -e și (pop.) zină s.f. /nm. pr. lat Dĭana(m).

ZÎ́NĂ, zîne, s. f. 1. Personaj din basme, închipuit ca o femeie foarte frumoasă, cu puteri supranaturale, de obicei binefăcătoare, care locuiește în palate minunate din regiuni neumblate de oameni. P-un nor de aur lunecînd A zînelor crăiasă Venea cu părul rîurînd Rîu galben de mătasă. COȘBUC, P. I 66. Ai trăit și tu în basme... Te credeai și tu o zînă, Ș-așteptai ca să te fure, vreun Făt-Frumos să vină. VLAHUȚĂ, O. A. I 33. Și apoi se lăsă lin ca vîntul: în ostrovul florilor La crăiasa zînelor Minunea minunelor. CREANGĂ, P. 221. Pe cărarea-abia umblată, Printre iarba înfocată, Trece-un mîndru chip de zînă Cu-arătare fermecată Și privirea blîndă, lină. EMINESCU, L. P. 150. 2. Zeiță. Pe acei idoli oamenii îi numeau zei și zeițe ori zîne; căci fiecare din zeii lor își avea zîna lui de soție. ISPIRESCU, U. 3. La aceste academii de științi a zînei Vineri Tot mai des se perindează și din tineri în mai tineri. EMINESCU, O. I 140.

zină f. 1. fecioară divină, pururea tânără și de o frumusețe orbitoare; zinele joacă un rol însemnat în basme (ca feele în poveștile din Occident): îmbrăcate în alb, iubitoare de cântece și jocuri, ele locuesc în palaturi mărețe și poartă nume diferite, după cum trăiesc în arbori (Fata din Dafin) sau în ape (Zina zinelor), pe munți și pe câmpii (Arăpușca); dar cea mai vestită dintr’însele e Ileana Cosânzeana, zina cu părul de aur, eroina basmelor noastre; 2. pl. Tr. alt nume dat Ielelor; 3. (Banat) nume de plante mitologice; carul zinelor, arnică; ciurul zinelor, turtă; părul zinelor, colilie; florile zinelor, răchitan. [Lat. DIVINA, măeastră].

zî́nă f., pl. e (lat. Diana, zeița vînătoriĭ, a luniĭ și a farmecelor nocturne. V. zănatic). Zeiță, femeĭe de o frumuseță divină în poveștile poporuluĭ românesc. (Paraliziĭle subite orĭ răcelile orĭ înțepenelile le atribuĭe poporu tot unor zîne care fac răŭ: ĭelele, vîntoasele, șoĭmanele ș. a.).

zấnă s. f., g.-d. art. zấnei; pl. zấne

zână s. f., g.-d. art. zânei; pl. zâne

zână, zâne.

ZÂNĂ s. (MITOL. POP.) (livr.) fee, (pop.) crăiasă, (Maram.) săiastră. (~ din povești.)

ZÂNĂ s. v. zeiță.

ZÎNĂ s. (MITOL. POP.) (livr.) fee, (pop.) crăiasă, (Maram.) săiastră. (~ din povești.)

zînă s. v. ZEIȚĂ.

zînă (-ne), s. f. – Fee. – Var. Mold. dzînă. Mr. dzină, megl. zǫnă. Lat. Dĭāna (Pușcariu 1942; REW 2624; Tiktin; Densusianu, GS, II, 312; Rosetti, Mélanges, 352), cf. alb. zanë, logud. yana (Atzori 185; Wagner 124), v. it., v. prov. jana, astur. xana (Menéndez Pidal, Rom., XXIX, 376), port. jā, toate cu sensul din rom. Der. din lat. dĭvῑna (Densusianu, Hlr., 102; Philippide, Principii, 138; Pascu, I, 80; Graur, BL, V, 95), fără a fi imposibilă, nu se potrivește cu celelalte rezultate rom. și romanice; totuși nu trebuie înlăturată posibilitatea unei contaminări a ambelor cuvinte, ținînd cont de prezența lui zîn, s. m. (zeu), cuvînt înv., pe care Tiktin îl consideră formație personală la Dosoftei, și a cărui legătură cu mr. dzin „ființă fantastică” nu a fost studiată (mr. poate fi oriental). Poate s-ar putea adăuga la cuvintele romanice deja pomenite sp. adiano. Der. zănatic (var. zănatec), adj. (țicnit, scrîntit, trăsnit), în loc de *zînatic, der. ca noptatic, prostatic (Philippide, Principii, 148), sau direct din lat. dianātĭcus (Hasdeu; Philippide, 1928; Pușcariu, Jb., XI, 65; Tagliavini, Arch. Rom., 103; Serra, Dacor., IX, 170; cuvîntul lat. apare în sec. V). Sînziene, s. f. pl. (iele, în mitologia populară; sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, din 24 iunie; drăgaică, Galium mollugo), cu var. mold. sîmziene, sîmzenii, sînzenii, probabil este urmașul unui lat. sanctae, Dĭānae, cf. calabr. santu Diana, cu formula de imprecație. Este posibil și chiar probabil, că s-ar fi produs o contaminare cu Sanctus Iohannes (Tiktin; Densusianu, GS, III, 433; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 180-83; REW 7569N), cu atît mai mult cu cît această sărbătoare este legată în toată mitologia europeană de obiceiuri folclorice și credințe străine creștinismului; dar numai această expresie lat. nu ajunge pentru explicarea cuvîntului rom. Formula sanctus dĭes Iohannis (Candrea, GS, III, 428; Candrea), imaginată pentru a evita dificultatea fonetică, nu convine, deoarece în rom. ne-am aștepta la sancta dĭes. Explicația bazată pe semis și dĭvῑna (Philippide, Principii, 97), nu are aparențe de probabilitate.

zấnă, zâne, (dzână), s.f. – (mit.) Personaj fantastic din basmele populare românești. În descântecele maramureșene se confundă adesea cu Sânzâienele (ielele): „S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna” (Papahagi, 1925: 286). ♦ (top.) Lacul Zânelor, denumirea veche a lacului Bodi (Baia-Sprie) de sub muntele Mogoșa: „Un colț frumos îl reprezintă Lacul Zânelor (Bod) la o altitudine de 740 m. Se poate ajunge la acest lac frumos în timp de câteva ore, pe un drum care duce de la canton pe serpentine și pe poteci. Lacul are o lungime de 320 m și o lățime de 240 m, iar adâncimea cea mai mare ajunge la 15 m. Așezat în mijlocul munților și înconjurat de păduri ne oferă o priveliște pitorească” (Meruțiu, 1936: 35). – Lat. Diana „zeița vânătorii, a lunii” (Scriban; Pușcariu, Tiktin, Densusianu, Rosetti, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

zâna albă expr. (tox.) cocaină.

zâna verde expr. (înv.) absint.