unic¹, ~ă a [At: AR (1829), 152/14 / A și: unic / Pl: ~ici, ~ice / E: lat unicus, fr unique] 1 (Indică numărul) Care este unul singur, care nu este însoțit de alții sau de altele de același fel Si: singur. 2 (Îs) Sens ~ Sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe o arteră și care permite folosirea întregii lățimi a părții carosabile. 3 Care nu poate fi asemănat cu altul. 4 Care nu poate fi comparat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale) Si: excepțional (6), incomparabil.

unic², ~ă [At: PANN, P. V. III, 80/5 / E: un[ul] + -ic] 1 nc (Înv) Unu (1). 2 nc (Înv) Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător unu (92). 3 nc (Înv) Unu (46). 4 pnh Unu (113).

ÚNIC¹, -Ă, unici, -e, adj. 1. Unul singur, numai unul; singur. Motane... unice amic și ornic. EMINESCU, O. I 48. Această fortăreață firească era, pentru eroul nostru, cel mai nimerit și, putem zice, unicul punct de așteptare. HASDEU, I. V. 131. Domnița Manda, unica sa fiică... era singura mîngîiere. NEGRUZZI, S. I 105. ◊ Sens unic v. sens (3). 2. Care nu poate fi asemănat cu altul, care nu are precedent; fără seamăn, excepțional, incomparabil. [Moscova este] unică în lume prin frumusețe și bogăție. STANCU, U.R.S.S. 12. Ca și în cazul lui Eminescu, Creangă e unic în sine, însă divers în cetitori. SADOVEANU, E. 97. – Accentuat și: uníc.

ÚNIC, -Ă adj. 1. Singur, într-un singur exemplar; numai unul. 2. Excepțional, fără seamăn, incomparabil. [Cf. lat. unicus, fr. unique].

ÚNIC, -Ă adj. 1. singur, într-un exemplar; numai unul. 2. excepțional, fără seamăn, incomparabil. (< fr. unique, lat. unicus)

ÚNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care este numai unul; singur de felul său. ~cul exemplar. 2) Care se impune prin calități neobișnuite; caracterizat prin originalitate deosebită; excepțional. Soartă ~că. 3) Care este același pentru mai multe situații. Principiu ~. Soluție ~că. 4) Care formează o unitate indisolubilă. Mișcare ~că. Front ~. /<lat. unicus, fr. unique

unic a. 1. singur: fiu unic; 2. fig. incomparabil: om unic, lucru unic.

*únic, -ă adj. (lat. únicus). Singur: fiŭ unic, exemplar unic. Incomparabil, fără seamăn: un talent unic. – Fals uníc (după fr.).

únic adj. m., pl. únici; f. únică, pl. únice

únic adj. m., pl. únici; f. sg. únică, pl. únice

unic

unic.

ÚNIC adj. 1. v. singur. 2. v. solitar. 3. incomparabil, inconfundabil, inegalabil, inimitabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însușiri ~e.) 4. v. extraordinar.

UNIC adj. 1. singur, (înv.) singuratic. (~ la părinți; a mai rămas un ~ exemplar.) 2. (BOT.) singur, solitar. (Flori ~; frunze ~.) 3. incomparabil, inegalabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însușiri ~.) 4. colosal, enorm, excepțional, extraordinar, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, gigantic, grozav, imens, infinit, neauzit, nebun, negrăit, neînchipuit, nemaiauzit, nemaicunoscut, nemaiîntîlnit, nemaipomenit, nemaivăzut, nesfîrșit, nespus, teribil, uimitor, uluitor, uriaș, (livr.) mirabil, (înv.) manin, necrezut, (fig.) piramidal. (A avut din nou un noroc ~.)

Unic ≠ general, multiplu

ÚNIC, -Ă adj. (cf. fr. unique, lat. unicus): în sintagmele dependență unică, determinare unică, predicație unică și subordonare unică (v.).