TRECĂTOÁRE, trecători, s. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două șiruri de munți (de obicei de-a lungul unei ape); pas. V. cheie, defileu. Trecătoarea de la Juvala era troienită greu. CAMIL PETRESCU, O. I 544. M-a făcut maica voinic Să n-am frică de nimic... Să mă țiu pe la strimtori, Pe la munți în trecători, În drum pe la negustori. TEODORESCU, P. P. 292. 2. Loc de trecere. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lîngă punte, decît peste ea; dar în vreme de ploaie, cînd părîul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare. SLAVICI, N. I 110. ♦ Hățaș (al vînatului). – Pl. și: (învechit) trecătoare (HASDEU, I. V. 122).

TRECĂTOÁRE ~óri f. Cale naturală de trecere între doi munți sau între două șiruri muntoase; defileu; pas. /a trece + suf. ~ătoare

TRECĂTOARE s.f. (Mold.) Faptul de a trece; trecere. Au trimis o samă de oaste.. . ca să apere trecătoarea turcilor, să nu treacă Dunărea. URECHE. Legasă priitenșug încă din mîrzeciia lui ... la o trecătoare a lui în Țara Leșască. M. COSTIN. Cite solii luăm de ne petrec să nu cădem în tîlhari si-m primejde și la trecători preste ape. DOSOFTEI, VS; cf. N. COSTIN. Etimologie: trece + suf. -ătoare.

trecătoare f. 1. loc de trecut, în special loc îngust într’o țară muntoasă; 2. cărare strâmtă între doi munți.

TRECĂTÓR, -OÁRE, trecători, -oare, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care trece repede, care nu durează mult; temporar. 2. Care trece printr-un loc fără a se opri multă vreme, care este în trecere pe undeva. II. S. m. și f. Pieton. ♦ Drumeț, călător. III. S. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi; pas. 2. P. gener. Loc de trecere. – Trece + suf. -ător.

trecător, ~oare [At: CORESI, EV. 408 / V: (înv) ~iu sm, a / Pl: ~i, ~oare / E: trece + -ător] 1 a Care trece (1) printr-un loc fără a se opri. 2 av (Pfm) Pe scurt Si: fugitiv. 3 smf Pieton. 4 smf Călător (1). 5 a (Înv; d. drumuri) Care trece peste... 6 a (Înv; d. drumuri) Care trece printr-un anume loc. 7 a (Reg; îs) Pod ~ Bac¹ (1). 8 a (Mol) Peste (sau pe) care trece. 9-10 sm, a (Înv) (Persoană) care nu ține seama de o dispoziție, de o poruncă etc. 11 a (Reg; îe) A fi ~ cu vederea A fi îngăduitor Si: iertător. 12 sf (Îrg) Trecere (1). 13 sf (Înv; îe) A-i da (cuiva) ~oare A lăsa (pe cineva) să treacă (1). 14 sf (Ccr) Loc de trecere (1) Si: (reg) trecut¹ (2). 15 sf (Ccr) Construcție amenajată pentru a trece (1) dincolo. 16 sf Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure Si: (reg) hățaș, tragă¹ (11). 17 sf (Reg) Pârleaz. 18 sf (Reg) Deschizătură îngustă prin care ies oile la muls Si: strungă, (reg) frecătură (2). 19 sf Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi Si: pas³, (reg) tarniță (6). 20 sf (Înv) Luntre care servește la transport peste o apă Si: bac. 21 a (D. timp și unități de timp) Care trece (171). 22 a (D. evenimente, lucruri etc.) Care nu durează mult Si: temporar (1), (îvr) temporal² (1). 23 a (Olt; d. persoane) Care îmbătrânește înainte de vreme. 24 sfp (Reg) Corcodușe (1).

TRECĂTÓR, -OÁRE, trecători, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care trece repede, care nu durează mult; temporar. 2. Care trece printr-un loc fără a se opri multă vreme, care este în trecere pe undeva. II. S. m. și f. Pieton. ♦ Drumeț, călător. III. S. f. 1. Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi; pas. 2. P. gener. Loc de trecere. – Trece + suf. -ător.

trecătór, -oáre adj. Care e numaĭ în trecere, care nu e permanent: oaspețiĭ îs trecătorĭ. Fig. Caduc, peritor, de scurtă durată: frumuseța e trecătoare. S. m. și f. Cel ce trece pe drum: trecătoriĭ se uĭtaŭ la bețiv. S. f., pl. orĭ. Trecere (Vechĭ). Drum îngust între munțĭ, loc de trecere (chear și pod și strîmtoare marină): trecătoarea Turnuluĭ Roș. Țiitoare, loc pe unde trece vînatu și unde se ațin vînătoriĭ. V. pas 3, pasager, defileŭ.

trecătoáre (drum de trecere) s. f., g.-d. art. trecătórii; pl. trecătóri

trecătoáre (loc de trecere) s. f., g.-d. art. trecătórii; pl. trecătóri

TRECĂTOÁRE s. v. pas.

TRECĂTOARE s. (GEOGR.) pas, strîmtoare, (pop.) plai, strungă, (reg.) obîrșie, (înv.) potecă, strîmtură. (~ Oituz.)