temenea sf [At: BELDIMAN, E. 134/7 / V: (înv) ~na / Pl: ~ele, (îvr) ~eli / E: tc temenna] 1 Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune, cu mâna dreaptă întâi lăsată în jos, apoi apropiată de buză și pe urmă de frunte Si: închinăciune, ploconeală, reverență, (reg) pleoștire. 2 (Fam; îe) A face ~ele A fi exagerat de politicos. 3 (Fam; îe) A fi slugarnic.

TEMENEÁ, temenele, s. f. Fel de a saluta, după obiceiul musulman, făcînd o plecăciune; ploconeală, închinăciune. I-am făcut o temenea și-am ieșit în dosul casei. GALACTION, O. I 78. Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe temenele pe calif în celălalt salon. CARAGIALE, O. III 73.

TEMENEÁ ~éle f. Plecăciune adâncă făcută în semn de salut (după obiceiul musulmanilor). ◊ A face ~ele a manifesta slugărnicie. [Art. temeneaua] /<turc. temenna

temen(e)à f. închinăciune după maniera turcească, adică corpul plecat, dreapta lăsată puțin în jos, dusă apoi la buze și în urmă la cap: la Sultan de se ’nchina cu adâncă temena POP. [Turc. TEMENNA].

temeneá f., pl. ele (din maĭ vechĭu temená, turc. [d. ar.] temenna, urare, salutare). Închinăcĭune (salutare) după obiceĭu musulman (cu capu plecat și cu mîna dreaptă lăsată’n jos, apoĭ dusă la buze și apoĭ la frunte).

temeneá s. f., art. temeneáua, g.-d. art. temenélei; pl. temenéle, art. temenélele

temeneá s. f., art. temeneáua, g.-d. art. temenélei; pl. temenéle

temenea, -nele.

TEMENEÁ s. v. reverență.

TEMENEA s. compliment, închinăciune, mătanie, plecăciune, ploconeală, reverență, (reg.) plocon, (înv.) plecare, (turcism înv.) talîm, (fam. rar) selamlîc. (I-a făcut o ~ adîncă.)

temeneá (-éle), s. f. – Ploconeală, reverență. – Var. înv. temena. Mr. timinee, megl. timinà. Tc. temenna (Șeineanu, II, 355; Ronzevalle 67); cf. ngr. τεμενᾶς, alb., bg. sb. temena. – Der. temeni, vb. refl. (a face temenele, a se ploconi).