tămâiere sf [At: BIBLIA (1688), 61¹ /31 / V: (înv) ~iare / Pl: ~ri / E: tămâia] 1 Afumare cu tămâie (1) Si: tămâiat¹, (îvr) tămâietură. 2 (Înv; fig) Laudă exagerată Si: lingușire.

TĂMÎIÉRE, tămîieri, s. f. Acțiunea de a tămîia și rezultatul ei. 1. Afumare cu tămîie. Toți slujbașii monastirii îmbrăcați în aurite vestminte, cu cîntări, tămîieri și făclii, plecară. NEGRUZZI, S. I 215. 2. Fig. Laudă exagerată, lingușire. Tămîierile îmi păreau ofense. M. I. CARAGIALE, C. 106. Cel ce ca omătul ni se părea de alb Cu totul ni s-arată pătat de mîrșăvii. Atunci a mea lucrare zadarnică rămîne, Și trebui altui idol s-aducem tămîiere. NEGRUZZI, S. II 218.

tămâiére s. f., g.-d. art. tămâiérii; pl. tămâiéri

tămâiére s. f., g.-d. art. tămâiérii; pl. tămâiéri

TĂMÂIÉRE s. v. cădelnițare.

TĂMÂIÉRE s. v. flatare, lingușeală, lingușire, măguleală, măgulire.

TĂMÎIERE s. (BIS.) cădelnițare.

tămîiere s. v. FLATARE. LINGUȘEALĂ. LINGUȘIRE. MĂGULEALĂ. MĂGULIRE.

tămâiére, tămâieri s. f. Acțiunea de a tămâia și rezultatul ei; (în practica și ritualul creștin) simbol al rugăciunii către Dumnezeu, precum și al cererilor și dorințelor credincioșilor ca rugăciunea să se înalțe la ceruri așa cum se înalță fumul de tămâie; tămâiat (2). ◊ Altarul tămâierii = altar la evrei în Cortul mărturiei și în templu, special amenajat, unde se duceau sacrificii de tămâie (și de alte mirodenii) dimineața și seara. – Din tămâia.