SÂCÂIÁLĂ, săcâieli, s. f. Faptul de a sâcâi; cicăleală. [Pr.: -câ-ia-] – Sâcâi + suf. -eală.

sâcâială sf [At: I. GOLESCU, C. / P: ~câ-ia~ / V: (îvr) sicăi~ / Pl: ~ieli / E: sâcâi + -eală] 1 Creare a unei stări de supărare, de enervare, de iritare Si: agasare (2), enervare (2), iritare, plictisire, sâcâire (1), (liv) tracasare, (pop) zădărâre. 2 Vorbărie care plictisește (prin insistență, prin repetare) Si: bodogăneală, cicăleală (2), sâcâire (2), (reg) morocăneală, (fam) pisălogeală.

SÂCÂIÁLĂ, sâcâieli, s. f. Faptul de a sâcâi; cicăleală. [Pr.: -câ-ia-] – Sâcâi + suf. -eală.

sicăială sf vz sâcâială

SÎCÎIÁLĂ, sîcîieli, s. f. Faptul de a sîcîi.

sîcîĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de sîcîĭ.

sâcâiálă s. f., g.-d. art. sâcâiélii; pl. sâcâiéli

sâcâiálă s. f., g.-d. art. sâcâiélii; pl. sâcâiéli

sâcâială, -ieli.

SÂCÂIÁLĂ s. 1. v. enervare. 2. v. cicăleală.

SÎCÎIALĂ s. 1. agasare, enervare, iritare, plictisire, sîcîire, (livr.) tracasare, (pop.) zădărîre. (~ cuiva cu fleacuri.) 2. bodogăneală, cicăleală, dăscăleală, (reg.) morocăneală, (fig.) pisălogeală. (Termină cu ~!)