stăreție sf [At: DDRF / V: ~riție / Pl: ~ii / E: stareț + -ie] 1 Funcție de stareț (2). 2 Timpul cât un stareț (1) exercită această funcție. 3 Clădire sau parte dintr-o clădire în care se află locuința sau cancelaria starețului (1).

STĂREȚÍE, stăreții, s. f. 1. Funcția, demnitatea de stareț; timpul cît se exercită această funcție. 2. Locuința sau cancelaria starețului unei mănăstiri. O singură dată prin fața celor două fete trecu... un țăran trimis cu cine știe ce treabă la stăreție. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 236, 2/5. Sui treptele la stăreție, și mai așteptă o vreme într-o odaie înaltă, cu canapele, mese și alese podoabe. SADOVEANU, B. 71. După ce se gătiră și cei doi, plecară cu toții spre stăreție. STĂNOIU, C. I. 93.

STĂREȚÍE ~i f. 1) Funcție de stareț (sau stareță). 2) Durată de timp în care un stareț își exercită funcția; egumenie. 3) Sediu al starețului sau al stareței unei mănăstiri; egumenie. [G.-D. stăreției] /stareț + suf. ~ei

stăreție f. egumenie: ne ducea la stăreție să dăm examen CR.

stărețíe și -ițíe f. Calitatea de stareț. Casa starețuluĭ.

stărețíe s. f., art. stărețía, g.-d. art. stărețíei; pl. stărețíi, art. stărețíile

stărețíe s. f., art. stărețía, g.-d. art. stărețíei; pl. stărețíi, art. stărețíile

STĂREȚÍE s. (BIS.) egumenie. (În timpul ~ lui.)

STĂREȚIE s. (BIS.) egumenie. (În timpul ~ lui.)