stâncă sf [At: SIMION DASC. LET. 10 / V: (reg) ~ngă, (înv) stin~ / Pl: ~nci, (înv) ~nce / E: nct] 1 Bloc masiv de rocă tare, cu pereți abrupți și lipsit de vegetație Si: (pop) stană (2) (reg) canară, cârșie, janț, stancă², stei¹ (2) V stalohan (1). 2 Fragment de forme și de dimensiuni diferite desprins dintr-un astfel de bloc Si: (pop) stană (1), (reg) canara (1), cârșie (1), janț, stancă², stei¹ (1). 3 (Îla) De ~ Puternic. 4 (Îal) Indiferent. 5 (Îal) Rece. 6 (Îe) A face (sau a sta) ~ A împietri. 7 (Îe) A merge, a sări, a urca etc. din ~ în ~ A merge, a sări etc. dintr-un loc (înalt) în altul. 8 (Înv) Rocă. 9 (Mar; îf stângă) Prăpastie. 10 (Îvr; fig) Sprijin (8). 11 (Asr; fig) Piedică. 12 (Rar) Povară.

STÂNCĂ ~ci f. Bloc mare de piatră în munți, cu pereți abrupți și cu vârfuri colțuroase. ~ de granit. ~ submarină. [G.-D. stâncii] /Orig. nec.

stâncă f. massă de piatră foarte dură înțepenită în pământ. [V. stană].

stincă sf vz stâncă

STÎ́NCĂ, stînci, s. f. 1. Bloc mare de piatră, lipsit de vegetație, cu pereții drepți și colțuroși; stană, stei. Pîraiele au prins a suna altfel, cu zvon de clopoței, și sar pe trepte de stîncă și gheață. SADOVEANU, B. 120. Trudit apoi, m-am așezat pe-o stîncă. TOPÎRCEANU, B. 87. În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. ◊ Cristal de stîncă v. cristal. ♦ (Învechit, impropriu) Rocă. Există în Banat și stînci eruptive. I. IONESCU, M. 49. 2. Fig. Obstacol, dificultate. N-ai grijă, n-ai frică, Oricîte talazuri și stînci se ridică În calea ta, Lume! NECULUȚĂ, Ț. D. 40. Să vedem însă cum ocolește autorul primejdioasa stîncă de a descrie și introduce pe eroul poemei sale. MACEDONSKI, O. IV 50.

Tarpeiană (Stânca) f. partea muntelui Capitoliu, la Roma, de unde se prăvăliau cei osândiți la moarte: fig. nu departe dela Capitoliu până la Stânca Tarpeiană, căderea e vecină triumfului.

stî́ncă f., pl. ĭ (vsl. stĭena, zid, părete, peatră; ceh. stĭena, stĭenka, sîrb. sténjăk, stîncă prăpăstioasă, stenje, stîncă. V. stan și steĭ 1). Bloc de peatră în munți saŭ ape: un izvor picura din stîncă, corabia s’a ciocnit de-o stîncă.

stấncă s. f., g.-d. art. stấncii; pl. stânci

stâncă s. f., g.-d. art. stâncii; pl. stânci

stâncă, -ci.

!cristál-de-stấncă (silice) s. n.

cristál de stâncă s. n. + prep. + s. f.

STÂNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cârșie, (prin Olt. și Ban.) janț. (O ~ uriașă de bazalt.)

STÂNCĂ s. v. piatră, rocă.

STÎNCĂ s. (pop.) stană, (reg.) canara, (Transilv.) cîrșie, (prin Olt. și Ban.) janț. (O ~ uriașă de bazalt.)

stîncă s. v. PIATRĂ. ROCĂ.

stîncă (-ci), s. f. – Rocă, piatră mare. – Var. înv. stincă. Origine îndoielnică. Ar putea fi sl. stĕna, prin intermediul unui dim. *stĕnka, cf. ceh. stĕnka (Miklosich, Lexicon, 880; Cihac, II, 361; Petrovici, Dacor., I, 139; Rosetti, GS, V, 171); această ipoteză pare valabilă cîntărind obiecțiile lui Pușcariu, Dacor., III, 379 și Pușcariu, Lr., 286. Totuși, coincide cu it. stinca „coastă de munte”, cf. Le Stinche, Val di Stinche en Toscana, cuvînt care a fost explicat, în aparență insuficient, prin longob. skinko › germ. Schinken „osul piciorului” și „jambon” (REW 7995; Rohlfs, Archiv., CLXXXV, 101; Battisti, V, 3636). Stincus a existat în lat., dar apare numai la Isidoro de Sevilla, XVII, 4, 43, unde a fost definit greșit „incendium amoris” (cu privire la această greșeală, cf. Amatucci, Bull. Du Cange, IV, 58). Der. stîncărie, s. f. (mulțime de stînci); stîncie, s. f. (rar, mulțime de stînci); stîncos, adj. (de stîncă, cu stînci).

Ribes petraeum Wulf., « Păltior, Coacăz de stîncă ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori verzi cu puncte roșii sau roz, în raceme pendente (caliciul campanulat cu marginea ciliată) Frunze deseori cu 3 lobi ascuțiți, margini dentate, ciliate, pubescente pe partea inferioară (pe nervuri). Arbust pînă la 1,5 m înălțime, tufos, lujerii se exfoliază. Fructe, bace roșii.