STRĂJUÍRE, străjuiri, s. f. (Înv. și pop.) Faptul de a străjui; păzire, pază, veghe. ♦ Pândă. – V. strajă.

străjuire sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: ~rej~ / Pl: ~ri / E: străjui] (Îvp) Pază.

STRĂJUÍRE, străjuiri, s. f. Faptul de a străjui; păzire, pază, veghe. ♦ Pândă. – V. strajă.

STRĂJUÍRE, străjuiri, s. f. Faptul de a străjui; păzire, pază, veghe. Cu străjuirea voastră era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. În cetățuie se afla optsprezece plăieși, trimiși de ispravnicul de Neamțu pentru străjuire, în lipsa garnizoanei care era la Fălcii pe lîngă domnul Cantemir. NEGRUZZI, S. I 169. ◊ Fig. Peste tot și peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină. HOGAȘ, M. N. 169. – Variantă: strejuíre (PISCUPESCU, O. 1) s. f.

strejuire sf vz străjuire

STREJUÍRE s. f. v. străjuire.

străjuíre (înv., pop.) s. f., g.-d. art. străjuírii; pl. străjuíri

străjuíre s. f., g.-d. art. străjuírii; pl. străjuíri

STRĂJUÍRE s. 1. v. păzire. 2. v. pază.

STRĂJUIRE s. 1. păzire, supraveghere, veghere. (~ porților cetății.) 2. pază, strajă, supraveghere, veghe, veghere, (rar) păzit, priveghi, (înv. și pop.) priveghere, (reg.) păzeală, (înv.) nazirie, păzire. (Serviciul de ~.)