STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi. 2. S. m. și f. Străbunic (1). ♦ Răzbunic, strămoș (2). 3. S. m. și f. Strămoș (1). – Pref. stră- + bun.

străbun, ~ă [At: POLIZU / V: (îvr) ~reb~ / Pl: ~i, ~e / E: stră- + bun] 1-2 smf, a Tatăl sau mama bunicului sau a bunicii, considerați în raport cu strănepoții Si: străbunic (1), strămoș (3), răzbunic, (rar) răzbun¹. 3 smf Persoană care a trăit cu câteva generații înaintea cuiva și aparține aceluiași neam. 4 smf (Mpl) Generații anterioare, înaintași (care au viețuit într-o epocă îndepărtată) Si: predecesor, părinte (1), strămoș (2), (îvr) moș, (înv) protopărinte, (înv; asr) străbunic (1). 5 a Care aparține străbunilor (3). 6 a Privitor la străbuni (3). 7 a Specific străbunilor (3). 8 a Moștenit de la străbuni (3) Si: părintesc, strămoșesc (4), străvechi (7), (rar) străbunic (6), (asr) străbunesc (4). 9 a Care este foarte vechi, din vremea străbunilor Si: străvechi (1), (nob) străbunic (7).

STRĂBÚN, -Ă, străbuni, -e, adj. s. m. și f. 1. Adj. Strămoșesc; străvechi. 2. S. m. și f. Tatăl ori mama bunicului sau al bunicii, în raport cu strănepoții lor; străbunic (1), răzbunic, strămoș (2). 3. S. m. și f. Strămoș (1). – Stră- + bun.

STRĂBÚN¹, străbuni, s. m. 1. Străbunic, răzbunic. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun împresurat de dragostea fiilor și a nepoților. ANGHEL, PR. 64. Întrebă pe unii și pre alții despre scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 2. (Mai ales la pl.) Strămoși. Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii, De vraja ce le-a mai rămas, Din cîte povesteau străbunii. GOGA, P. 20. Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sînteți – Niște mișei! EMINESCU, O. I 151. Atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10.

STRĂBÚN¹ ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care aparține generațiilor precedente; privitor la generațiile precedente; din vremuri foarte îndepărtate; strămoșesc; străvechi. Glie ~ă. /stră- + bun

străbun m. pl. 1. părinții părinților noștri; 2. cei ce au trăit înaintea noastră. [V. bun]. ║ a. moștenit dela străbuni: datini străbune.

străbún, -ă s. (stră- și bun, bunic). Rar. Strămoș. Adj. Strămoșesc.

strebun, ~ă smf, a vz străbun

străbún adj. m., s. m., pl. străbúni; adj. f., s. f. străbúnă, pl. străbúne

străbún adj. m., s. m., pl. străbúni; f. sg. străbúnă, pl. străbúne

STRĂBÚN adj., s. 1. adj. părintesc, strămoșesc, (înv.) străbunesc. (Să ne apărăm moșia ~.) 2. s. pl. părinți (pl.), strămoși (pl.). (Datină rămasă de la ~.) 3. s. străbunic, strămoș, (înv.) protopărinte. (E un ~ de-al meu.) 4. adj. străvechi, (înv.) străbunesc. (Datină ~.)

STRĂBUN adj., s. 1. adj. părintesc, strămoșesc, (înv.) străbunesc. (Să ne apărăm moșia ~.) 2. s. pl. părinți (pl.), strămoși (pl.). (Datină rămasă de la ~.) 3. s. străbunic, strămoș, (înv.) protopărinte. (E un ~ de-al meu.) 4. adj. străvechi, (înv.) străbunesc. (Datină ~.)