stibiu sn [At: STAMATI, D. / Pl: ? / E: lat stibium] Metaloid de culoare albă-cenușie, cu numeroase folosiri în industrie Si: antimoniu, (înv) sârmea¹, surmă.

STÍBIU s. n. Antimoniu.

STÍBIU s.n. Antimoniu. [Pron. -biu. / < lat. stibium].

STÍBIU s. n. antimoniu. (< lat. stibium)

STÍBIU n. Metaloid alb-argintiu, întrebuințat pentru realizarea unor aliaje în poligrafie, în industria cauciucului și în tehnică; antimoniu. /<lat. stibium

stibiu n alt nume dat antimoniului.

*stíbiŭ n. (lat. stibium, vgr. stibi, oxid negru de stibiŭ, cu care se înegreaŭ sprincenele). Chim. Un metal trivalent solid lucitor albăstruĭ care se găsește în natură supt formă de stibină, iar în Algeria ca oxid cristalizat. Se sparge ușor și se pulverizează. Are o densitate de 6,715, o greutate atomică de 119,6, se topește la 450 de grade și se volatilizează la roș viŭ. Literele de tipar aŭ 80 % plumb și 20 % stibiu. Pliniŭ vorbește de el; călugăru Valentin, la sfîrșitu sec. 16, l-a izolat. Se numește și antimoniŭ și sarea pisiciĭ. V. antimoniŭ.

stíbiu [biu pron. bĭu] s. n., art. stíbiul; simb. Sb

stíbiu s. n. [-biu pron. -biu], art. stíbiul; simb. Sb

stibiu

STÍBIU s. (CHIM.) antimoniu, (înv.) sârmea, surmă.

STIBIU s. (CHIM.) antimoniu, (înv.) sîrmea, surmă.