speță² sf [At: DEX / Pl: ~țe / E: ns cf ger Spezie, fr espèce] 1 Pricină adusă spre rezolvare înaintea unui organ de jurisdicție. 2 (Îlav) În ~ În cazul de față.

SPÉȚĂ, spețe, s. f. 1. Specie (1). În evoluția energiei planetare, diversele spețe ale materiei au derivat unele din altele. MARINESCU, P. A. 40. Animalul se naște, crește, moare; dar ideea de animal, speța, rămîne. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. 2. Specie (2). Un om care... își petrece timpul la mesele de cărți, în tovărășia unei «secături» cum e Camil, nu poate să fie decît o secătură de aceeași speță. C. PETRESCU, Î. II 67. Sigur, în loc să cîștigi un gologan, preferi iar cerșetoria... Cunoaștem noi speța asta nouă de șomeri! SAHIA, N. 101. 3. (În expr.) În speță = în cazul de față, în cazul dat.

SPÉȚĂ s.f. Specie. [Pl. -țe. / cf. fr. espèce, lat. species].

SPÉȚĂ s. f. 1. specie. 2. (jur.) pricină supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. ♦ în ~ = în cazul dat. (< germ. Spezies)

SPÉȚĂ ~e f. 1) v. SPECIE. 2) jur. Problemă litigioasă prezentată spre soluționare în fața unui organ judiciar. * În ~ în cazul dat. /<lat. species

spéță (specie, pricină) s. f., g.-d. art. spéței; pl. spéțe

spéță s. f., g.-d. art. spéței; pl. spéțe

speță (termen juridic).

SPÉȚĂ s. 1. specie. (~ umană.) 2. v. categorie. 3. v. tip.

SPÉȚĂ s. v. acțiune, cauză, judecată, proces.

SPEȚĂ s. 1. specie. (~ umană.) 2. categorie, clasă, fel, gen, soi, specie, tip, varietate, (înv. și reg.) rudă. (O anumită ~ de indivizi.) 3. categorie, fel, gen, soi, specie, tip, (înv. și pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămînță, sculă, stambă, tacîm. (Ce ~ de om o fi și ăsta?)

speță s. v. ACȚIUNE. CAUZĂ. JUDECATĂ. PROCES.

Amicus humani generis – (lat. „Amicul speței umane” sau, mai potrivit, „Prietenul neamului omenesc”, adică: amicul tuturor). În aparență, ar fi un compliment, dar de fapt această expresie se întrebuințează ca un reproș la adresa acelora care își acordă prietenia, fără nici o alegere, oricui. Acest lucru a fost criticat de către un moralist francez, contemporan cu Molière, anume Bourdaloue, care a spus că „amicul tuturor nu-i amicul nimănui”. Dar poate că această cugetare n-ar fi cîștigat o faimă universală, dacă ideea n-ar fi fost reluată de Molière în comedia Mizantropul (act. I, sc. 1). Eroul său, Alceste, reproșînd prietenului său Philinte că a copleșit cu amabilități și efuziuni pe un om care-i era aproape necunoscut, rostește o faimoasă tiradă, din care reproducem următoarele versuri în traducerea Ninei Cassian (Opere de Molière, vol. III): „Cel mai ales din oameni se va simți om șters Văzînd că îl amesteci cu-ntregul univers. Căci orice stimă are o pricină anume: Nu mai stimezi pe nimeni, stimînd o-ntreagă lume… Nu-mi trebuie-o făptură – oricît la mine-ar ține - Ce nu cinstește-un merit, așa cum se cuvine. Această prețuire vreau s-o resimt și eu. Amicu-ntregii specii nu e amicul meu!” Acest ultim vers, care în franceză sună: „L’ami du genre humain n’est point du tout mon fait !”, a devenit cu timpul o maximă rezumată pentru cei care preferă latina, în expresia: Amicus humani generis. LIT.