spânzurat², ~ă [At: POLIZU / Pl: ~ați, ~e / E: spânzura] 1 a Căzut liber în jos, fiind fixat cu (un capăt din) partea superioară de ceva Si: agățat² (1), atârnat² (1), prins², suspendat², (liv) acroșat², (pop) aninat², zgrepțănat². 2-4 a Omorât, executat sau sinucis prin spânzurătoare (6) Si: strangulat². 5 smf (Pop; art.; îcs) De-a ~ul (sau ~a) Joc de copii pentru două persoane, în care una scrie prima și ultima literă dintr-un cuvânt, înlocuind restul literelor prin liniuțe, iar cealaltă persoană trebuie să ghicească, în succesiunea lor normală, literele care lipsesc, fiecare greșeală fiind penalizată cu o linie ce constituie partea unei spânzurători (6) sau a chipului celui spânzurat Si: (pop) de-a ~rătoarea (5). 6 a (Reg; d. oameni) Deșirat² (7). 7 sm (Fam; dep) Ștrengar. 8 sm (Fam; dep; pex) Om de nimic.

SPÂNZURÁT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SPÂNZURA. 2) și substantival fam. (despre copii) Care este neastâmpărat; zbânțuit; zvăpăiat. /v. a (se) spânzura

spânzurat a. suspendat: pădurile spânzurate pe coastele tale BĂLC. ║ m. vrednic de ștreang.

SPÎNZURÁT², -Ă, spînzurați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Omorît sau mort prin spînzurătoare. (Substantivat) De o creangă crescută mai drept, Atîrna, ca un băț de alt băț, Un om cu capul prăvălit pe piept... spînzuratul tăcea. DEȘLIU, G. 41. Pădurea spînzuraților [titlu]. REBREANU. ◊ Expr. A vorbi de funie în casa spînzuratului v. funie. ♦ (Substantivat) Epitet dat unui copil sau unui tînăr care face fapte rele, se ține de pozne, de nebunii; ștrengar, neastîmpărat, zburdalnic; afurisit. Mare spînzurat Alexe ăsta! Cît a stat acasă, vro zece zile, mai nu l-a văzut nimeni prin sat. V. ROM. noiembrie 1953, 97. Mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicînd: Na! satură-te de cireșe! de-amu să știi că ți-ai mîncat lefteria de la mine, spînzuratule! CREANGĂ, A. 50. Spînzurat nebun ce ești, Nu-ți găsiși de-aiurea jocuri? CONTEMPORANUL, II 58. 2. Agățat, atîrnat, aninat, suspendat. Se așază pe malul înalt, cu picioarele spînzurate deasupra apelor și așteaptă să vină noaptea. C. PETRESCU, S. 42. Un dulău lățos, cu limba spînzurată, se apropie în trap leneș. REBREANU, I. 10. O stalactită... stă spînzurată acolo ca să te vestească de ce minunății ai să vezi mai departe. VLAHUȚĂ, R. P. 85. ◊ Fig. Bîrsănenii au tăcut, cu vorbele spînzurate în buze, uitîndu-se la moșneag ca la o vedenie din altă lume. VORNIC, O. 211. David și copiii o luară din nou la drum... în sus pe malul Bistriței, unde drumul abia spînzurat pe marginea muntelui e foarte rău, glodos, lunecos, după vreme. CĂLINESCU, I. C. 44.

spînzurát, -a adj. Atîrnat. Sinucis pin spînzurare. A vorbi de funie (saŭ: de ștreang) în casa spînzuratuluĭ (a vorbi despre niște fapte urîte în casa unuĭ om vinovat tocmaĭ de aceste fapte). Fig. fam: Vrednic de spînzurătoare, aventurier. Neastîmpărat: niște spînzurațĭ de copiĭ.

SPÂNZURÁT adj. 1. strangulat. (L-au găsit ~.) 2. agățat, atârnat, suspendat, (pop.) aninat. (Obiecte ~ și obiecte libere.)

SPÎNZURAT adj. 1. strangulat. (L-au găsit ~.) 2. agățat, atîrnat, suspendat, (pop.) aninat. (Obiecte ~ și obiecte libere.)